psiho/acustică extremă, hiper/rezonanţă, qualia bemol
Drone – definiţii selective:
Cele opt sensuri pe care cuvântul drone le revendică în vocabularul limbii engleze gravitează în jurul conceptului de monotonie, durată şi sonoritate, în cele mai multe cazuri şi indiferent de materializarea (mai mult sau mai puţin) concretă a noţiunii indicate. Având în vedere nuanţele, liantul de sens şi alternanţa egală dintre consoane şi vocale în cuvântul în cauză, este probabil cea mai bună denumire pentru îndeletnicirea sonoră hiper-rezonantă de care ne vom ocupa în continuare.
Dintre toate definiţiile listate de dicţionare, cea mai barocă, interconectată şi cronologică ar fi cea rezultată în urma unei epuizări a sensului întruchipat de silaba drone (800% încetinită într-o prelungire constantă) în teoria, istoria şi contemporaneitatea muzicale. Miza este însă altundeva: reafirmarea continuă a sunetului, persistent, dens şi imediat şi forţarea limitelor de percepţie sonoră, ca răspuns/cutremur/ton de apel dinspre o hiper-realitate atonală a suprafeţelor fragmentate, suprasaturaţiei informaţionale, şi atenţiei deficitare. Imersiunea şi audiţia sunt deci singurele metode de a rezista următoarei durate sonore. În ciuda variaţiei de frecvenţe, fiecare se anunţă a fi o formă proprie de a aborda atemporalitatea. Iar memoria e auto-conţinută într-un timbru constant şi repetată la infinit.
Playlist:
Troum – Trahan (Tjukurrpa: Part 2 - Drones, 2001), 8'57"
Formatul la care industria muzicală supune sunetul înregistrat şi implicita limitare standardizată la durata unui CD sunt poate ultimele probleme de estetică la care ne provoacă o audiţie, oricât de meta-muzical, postmodern şi provocatoar ar fi conţinutul în cauză. Schimbând focusul înspre unde cerebrale delta/inconştiente, spaţii onirice noncauzale şi vise recreate într-o formă sonoră prezentă, densă şi rezistentă la intruziunile logicii și formei lineare suntem din nou pe teritoriul revendicat de drone. În cazul duoului Troum, adică Stefan Knappe (Fondatorul Drone Records) şi Martin Gitschel, această recurenţă de sensuri în tot înţelesul ei magic şi taumaturgic se regăseşte în motto-ul autodescriptiv „These are dreams, dreamed by dreamers, who are awake”.
Trilogia „Tjukurrpa” splituieşte conceptul din titlu pe durata a trei CD-uri care au sunetul drept criteriu de reorganizare a mediumului – şi nu invers (Part I – Harmonies; Part II – Drones; Part III - Rhythms and Pulsations). Probabil singurul demers posibil în a restitui sensul termenului-titlu, Tjukurrp. Cuvântul este tradus frecvent „dreamtime” conform interpretării occidentale şi pragmatice şi provine din cultura aborigenă australiană, limbajul Warlpiri unde acel „time” adăugat ulterior se referă la un timp etern ciclic şi repetitiv – dispută lingvistică perfect traductibilă în tot ce se poate citi, asculta şi înţelege despre legitimitatea şi sensul sonorităţilor persistente într-un „timp” nedefinit.
Qubais Reed Ghazala – Rejoice (Threnody for the New Victims of Hiroshima, 1995), 4'03"
Reed Ghazala este un autor, compozitor şi experimentalist inventator de instrumente, căruia numeroşi artişti cu nume mai vizibile precum Tom Waits, King Crimson sau The Rolling Stones îi atribuie paternitatea acelei practici DIY esenţiale noise-ului şi anume circuit bending (despre care explică pe larg în cartea lui Circuit-Bending: Build Your Own Alien Instruments).
„Threnody for the New Victims of Hiroshima” este un album pe care Reed Ghazala foloseşte un instrument invenţie proprie, Vox Insecta, un sintetizator pentru voci de insecte adaptat dintr-o maşină de scris pe bază de stenograme, din anii 40. Titlul parafrazează „Threnody to the Victims of Hiroshima”, opera lui Penderecki, şi recreează într-o compoziţie în cinci părţi famliaritatea şi discordanţa dată de sunetul monoton şi constant al unui câmp de insecte, lucru care dă senzaţia unui field recording dirijat suprarealist pe o partitură gândită a priori. Rejoice este ultima parte a albumului şi piesa concluzie a acestei elegii.
Charlemagne Palestine – 2.2 (Karenina, 2000) înregistrat în 1997, Galerie Donguy Paris, 9'08"
Conceput de Charlemagne Palestine ca o lucrare sonoră menită să fie audiată în timpul unei expoziţii retrospective a sculpturilor şi picturilor sale, „Karenina” este o operă pentru voce în falsetto şi harmonium indian, care justifică folosirea numelui Karenina, împreună cu alte cuvinte intonate inconştient, ca o metodă de a reda stări de transă de origine magică. Charlemagne Palestine explică semnificaţia sacră a vocii în falsetto dând ca exemplu faptul că, atunci când se interpretează cântecele religioase într-o sinagogă, solistul are voie să cânte în falsetto de câteva ori pe an şi numai pentru cele mai sincere şi sacre declaraţii. Partea de harmonium a fost inspirată de opera fizicianului Herman Helmhot, „On the Sensations of Tone”.
Tucker Martine – The Dusk Singers (Brokenhearted Dragonflies: Insect Electronica from Southeast Asia, 2004), 3'47"
Field recording care îşi propune să refacă o legendă birmaneză despre roiuri de libelule autodistructive, eros, thanatos şi frecvenţe înalte, deci un fel de near death experience sonor, capturat live şi neprocesat electronic, cu alte cuvinte drone în censul cel mai apropiat de înţelesul de bază, fără să fie o reprezentare abstractă a unei sonorităţi naturale filtrate, însă îndeajuns de abstract încât poate împinge orice ascultător sceptic şi obişnuit cu posibilităţile nelimitate ale manipulării sunetului spre pariuri şi presupuneri acusmatice din cele mai ilogice – lucru instigat cu atât mai mult în de-contextualizarea şi mistica reconstructivă de care sunt responsabili Sublime Frequencies undeva la limita dintre etno(muzico)logie şi SF.
La Monte Young – Composition #7 (1960) fragment, 7'31"
Plasând „Composition #7” în imaginea de ansamblu a compoziţiilor lui Young din 1960, fiecare provocare-„partitură” în sine sună a deviză capabilă să deschidă câte o cale autonomă de manifestare sonoră, cel mai probabil imposibilă, respectiv să compună o imagine literară cu o puternică încărcătură muzicală („draw a straight line and follow it” sau situaţia în care muzicianul ar trebui să împingă un pian printr-un perete). Într-un astfel de context, Compoziţia #7, care constă în nimic mai mult decât cvinta perfectă B F# şi indicaţia „to be held for a long time”, nu dezvăluie foarte multe din importanţa pe care tehnica respectivă o va avea în muzica minimalistă în anii ce vor urma. Cu toate acestea, compoziţia #7, sincronizată cu redescoperirile mistice din Occidentul anilor ‘60, nu este departe de reprezentarea defamiliarizatnă a unei tradiţii muzicale care tinde spre sunet ca sursă primordială a lumii materiale (Nada Brahma, Sunetul văzut ca Zeu creator şi vice versa), şi urmăreşte materializarea acestei surse printr-o frecvenţă sonoră menţinută constant şi, dacă nu se poate etern, atunci dincolo de pragul de conştientizare a duratei sunetului în timp. Aici putem pune în ecuaţie şi alte teorii deja familiare Vestului via Sufism, cam de pe vremea lui Hazrat Inayat Khan (Ajuns în NY în jur de 1910) despre calitatea şi înţelesurile sunetului ca vibraţie şi, în definitiv, putem adăuga orice tradiţie muzicală care prevede sunetul susţinut pe o durată nespecificată – de la overtone singing la cânturi gregoriene, toate acestea demonstrând Compoziţia #7 ca anamneză a mai multor abordări muzicale fundamentate metafizic (asta, şi o metaforă-ironie bine plasată din partea enfantului terrible La Monte Young).
Absurdă sau nu, ideea Compoziţiei #7 a avut consecinţe esenţiale precum „Theatre of Eternal Music”, probabil cele mai importante trei cuvinte din istoria contemporană a muzicii drone (după „The Dream Syndicate” care se referă, în fond, la acelaşi concept/colectiv – La Monte Young, John Cale, Angus MacLise, Terry Jennings, Marian Zazeela, Tony Conrad, Billy Name, Jon Hassell, Alex Dea et al.)
Angus MacLise – Dracula, Part 2/Smothered Under Astral (Astral Collapse, 1967-1970) fragment, 11'23"
Cunoscut probabil cel mai bine ca tobarul iniţial din The Velvet Underground, deşi acest lucru ar face o mare nedreptate poetului, misticului, scriitorului şi ciudatului care a fost Angus MacLise. Fragmentul din „Astral Collapse” surprinde o parte reprezentativă pentru drone-ul persistent care suportă straturile psihedelice de spoken word, intonaţii budiste, ploaie, conversaţii înregistrate, lo-fi, păsări şi alte sunete şi zgomote sacre, profane şi armonice.
Tony Conrad, C. Spencer Yeh, Michael F. Duch – Musculus Trapezius (2010) fragment înregistrat în Sofienberg Church, Oslo, Norvegia, 27 februarie 2008, 13'40"
(Tony Conrad în „Audio Culture: Readings in Modern Music” - Christoph Cox, Daniel Warner)
Turk Knifes Pope – Slice (Mad Dog, 1997), 10'02"
Termen umbrelă pentru experimentele lui DL, de la Zenflesh Records şi Studio Amduscias, fondate în 1996, ca pretext şi metodă de a avea de a face cât mai puţin posibil cu industria muzicală în timp ce îşi pune la cale lucrările TKP de arhitectură sonică, laborator psihoacustic, meme machine, experimente de gândire, catalist pentru schimbare, „autistic shuffle”, subliminalitate „sub pragul percepţiei conştiente”, „incapacitate de a produce realizare conştientă, dar capabilă să evoce reacţii”.
DIY-er convins cu influenţe de la Eno & early Tangerine Dream; feedbackul de pe Metal Machine Music, Lou Reed; idei de Theatre of Eternal Music despre natura compoziţiei şi improvizaţiei; The Residents şi teoria anonimităţii; estetica lo-fi a K Records, bedroom-recording; etica The Fall cu „Repitition, Repitition, Repitition” şi Spacemen 3 cu „3 chords good, 2 chords better, 1 chord best”; idealurile şi izolaţionismul Nurse With Wound, Main, Koner, Spectrum, underrated şi overlooked în mod voit şi foarte bine pus la cale.
Vibracathedral Orchestra – Can I Put My Thumb in Your Pudding, Please? (Lino Hi, 1999), 8'16"
Duoul britanic înfiinţat în 1998 de către Mick Flower şi Neil Campbell sună, se manifestă şi se simte ca un cult, obiectiv mai greu de evitat decât de atins atunci când nişte pionieri ai scenei drone combină psychedelia, autoironie, imagistică spirituală alternativă, culori şi un ton imposibil de judecat şi pe care orice judecată este practic imposibilă.
Majoritatea demersurilor drone britanice recente se întâmplă deci să pornească din zona asta, să se întoarcă aici, sau măcar să nimerească nişte armonii care împing ethosul şi circuitele auditive ale oricărui dronnaisseur într-o zonă apropiată de Vibracathedral Orchestra. Majoritatea proiectelor V.O.–related se concentrează şi ele pe drone, improv sau noise – vezi Flower-Corsano Duo, Astral Social Club, A Band, Basquadeck Shelf, Early Hominids, ESP Kinetic, Filthy Social Club, Iibiis Rooge, Nihil Paekong Mae's Integer & Real Fathom Band, SWANC, Tape Hiss, Sunroof şi lista ar putea continua. Desigur, nu singurul nucleu de referinţă drone al momentului, nu cel mai nou şi cu siguranţă nici cel mai vechi însă îndeajuns de vast, relevant şi influent pentru a asigura o ascultare multi-dimensională de „câteva ore”.
Sunn O))) meets Nurse With Wound – Dysnystaxis... A Chance Meeting With Somnus (The Iron Soul of Nothing, 2008), 19'00"
Sunn O))) funcţionează cu fiecare colaborare, album şi abordare (evident din ce în ce mai extinsă spre colţuri neaşteptate ale avangardei) ca un element de entropie cu adevărat apocaliptică (dacă vorbim de protocol doom, pelerine negre şi maşini de fum irespirabil) între zone muzicale despre care ai fi putut jura că se leagă într-un fel sau altul deşi n-ai putea demonstra pe cont propriu schema asta până la capăt. Colaborarea Sunn O))) meets Nurse With Wound nu este un split sau un featuring propriu zis, însă are meritul de a aduce pe acelaşi suport sonor nume a căror şansă de întâlnire în playlisturi cut-up nu foarte obscure este ceva mai ridicată decât maşina de cusut, umbrela şi masa de disecţie din metafora intens dizlocată din rândurile lui Lautreamont (inclusiv în discografia NWW).
„The Iron Soul of Nothing” constă în trei piese originale Sunn O))) apărute odată cu reissue-ul „ØØ Void” din 2008, în versiuni remasterizate şi editate de Steven Stapleton însuşi şi Colin Potter, nume de asemenea recurent în anturajul asociat NWW. Despre atmosfera suprarealistă şi versatilă, tehnicile şi inovaţiile Nurse With Wound, precum şi colaborările lui Stapleton, se poate scrie încontinuu şi orice conexiune am menţiona în mod prioritar, ar trebui aleasă în defavoarea alteia la fel de importante, prin urmare probabil hazardul ar fi cea mai echitabilă formă de discernământ într-o astfel de dilemă a posibilelor alegeri vs. renunţări. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul Sunn O))), de la conexiunile extreme spre drone doom- drone metal gen KTL sau Asva la colaborări cu Iancu Dumitrescu şi performance-uri live care evocă structuri sonore a la Morton Feldman nuanţate de drone-ul continuu de „raga indiană în miezul unui cutremur”, cum ar spune NY Times.
Eveniment organizat în parteneriat cu Control Club şi sprijinit de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, Keep on Printing şi Corcova Roy&Dâmboviceanu.
