Consumaţi "produse locale de muzică contemporană"?
Ringxiety este un fenomen psihoacustic ce defineşte o aberaţie din prezentul concret cu telefoane mobile, exorcizată prin forumuri de discuţie pe Internet pentru cei care au impresia că îşi aud telefonul sunând (sau "aud" un vag sunet electronic pe care îl confundă cu soneria telefonului care de fapt nu sună). Legătura dintre auz atunci când prinde în capcană comunicarea/acţiunea şi vizita ghidată pe care o încercăm azi în muzeul imaginar al lucrărilor muzicale contemporane româneşti ţine de meteahna colecţionarilor (ce suntem) de a extrage din circuitul uzual obiectele atenţiei lor. Întrebarea "cunoaştem muzica contemporană românească?" este bruiată de un "unde e muzica contemporană românească?"
A asculta este un fel de a compune cu muzică. Înţelegem această afirmaţie numai prin dimensiunea sa socială. Dacă am căuta să descriem efectul muzicii din seara asta asupra corpului şi emoţiilor, atunci ea ar fi redusă într-adevăr la statutul de produs. Valoarea de marfă a muzicii derivă din funcţia sa psihologică, abilitatea sa de a oferi plăcere (transformată în funcţia capitalistă de bun). Practica compoziţională prezentată aici prezervă însa rolul cognitiv al muzicii de a acorda subiectul muzical la forma de obiect de studiu original.
Iată câteva dintre lucrurile interesante pe care le-am descoperit în încercările de situare formală a muzicii celor 4 compozitori pe care îi prezentăm: importanţa idiomului românesc la Iancu Dumitrescu şi Horaţiu Rădulescu, compozitori ce şi-au petrecut o mare parte a vieţii în Franţa; existenţa noii avangarde (generaţia anilor ‘70) care contrar avangardelor moderniste a încercat să recupereze şi să reconsidere tradiţia; prezenţa elementelor spectrale în muzica populară românească şi în muzica bizantină; pionieratul românesc în valorizarea timbrului muzical (prin analiza tradiţiilor muzicale precedent menţionate), continuat de spectralismul francez bazat pe analiza ştiinţifică a sunetelor (în principal cu ajutorul calculatorului)…
Iancu DUMITRESCU, născut în 1944 la Sibiu, “stareţ” al spectralismului - termen pe care nu îl îmbrăţişează, deşi îşi descrie tehnicile de compoziţie ca fiind bazate pe analiza spectrului sonor. Muzica lui psihoacustică este hiperacustică/acusmatică (sursa sunetului devine de multe ori imperceptibilă, sunetele par prelucrate când nu sunt, şi vice-versa). A pus bazele unei noi şcoli româneşti de compoziţie, ce înaintează şi prin raportarea la fondul sonor comun etnic - instrumentele etnice eludează compromisul unei scări temperate de sunete pentru a descoperi armoniile naturale ce se construiesc apoi în spectrul sonor ca o infinitate de melodii virtuale.
Horaţiu RĂDULESCU (1942-2008) este compozitor al unei muzici scrise economic ce se desfasoară, însă, pe spaţii largi. Necesită un teritoriu psihologic apreciabil pentru a putea fi percepută la dimensiunile reale şi există prin două mari tradiţii, una speculativă, cealaltă creativă. A scris despre “plasma sonoră”, care implică o neo-Boetiană (sistemul obişnuit de notare în partituri) distincţie între muzica “planetară” şi cea “cosmică”.
Ştefan NICULESCU (1927-2008), compozitor, muzicolog şi profesor preocupat de folclorul muzical al Extremului Orient, de heterofonie şi de muzica electronică. Saturaţia cromatică din lucrările lui se interesează de explorarea unui aleatorism punând bazele unor noi arhitecturi formale: forma mobilă. Acestea au arătat cum forma de fugă sau forma de sonată sunt modalităţi de organizare a structurii temporale, circumscrise unor categorii sintactice, respectiv polifonia şi omofonia. În acest nou tip de formă, substratul aleatoric este controlat, lăsând posibilităţi de alegere în execuţia partiturii de către interpret, dar în limite bine stabilite.
Octavian NEMESCU, născut în 1940, a studiat compoziţia cu Mihail Jora la Universitatea de Muzică din Bucureşti, ulterior participând la cursuri internaţionale de specializare la Darmstadt. Începând cu perioada de studenţie a avut o contribuţie decisivă la emanciparea mişcării de avangardă din componistica românească.
Face parte din a 2-a generaţie (ultima) pe această direcţie (cea a anilor ‘70) care a lansat o nouă avangardă, având drept ideal nu negarea tradiţiei. Această generaţie poate fi considerată şi prima care a avut o aspiraţie de factură postmodernă. De numele său (şi al altor colegi din generaţia sa) este legată apariţia şi evoluţia curentului spectral românesc. A compus piese simfonice, corale, camerale, electroacustice, muzică ambientală, metamuzici, muzică imaginară, ritualuri colective şi individuale ce implică, pe lângă auz, şi celelalte simţuri: vizualul, olfactivul, gustativul şi tactilul. Timpul de desfăşurare a acestor ritualuri este de ordinul secundelor, minutelor, orelor, zilelor, săptămânilor, lunilor, deceniilor şi secolelor.
Muzica lui s-a cântat în multe dintre centrele culturale importante ale Europei şi S.U.A. Parte din lucrările sale sunt înregistrate, în ultima vreme, pe CD-uri de autor şi antologii cu creaţii muzicale contemporane, editate de către diferite case de discuri din România şi Europa.
Mai multe detalii pe http://nemescu.ro
Iancu DUMITRESCU, Gnosis, 1988, 19’33”
Horaţiu RĂDULESCU, Intimate Rituals, 2003, 17’05”
Ştefan NICULESCU, Chant-Son, 1989, 5’11”
Ştefan NICULESCU, Aphorisme I, 1969, 54”
Ştefan NICULESCU, Aphorisme III, 1969, 1’46”
Ştefan NICULESCU, Aphorisme VI, 1969, 1’27”
Iancu DUMITRESCU, Pierres sacrées, 1991, 13’37”
Portret Octavian NEMESCU, audiţie în prezenţa compozitorului
Finalis Septima, 1989, 14’56”
A T, 2008, 17’19”
Spectacle pour un instant, 1974, 1’51”
Secula Seculorum, 2000, 9’56”
Foto: Alexandru Patatics
Sponsor: Corcova Vineyards
