sambatasonora

Singing♀Exhibition (art's birthday* concert), 15/01, ora 20.30

2012-01-15T15:37:00.002+02:00

Doar duminică SÂMBĂTA SONORĂ celebrează cu iniţiativă feminină axa Vancouver-Bucureşti printr-o tradiţie Fluxus: … acum 1.000.049 de ani un om a reuşit primul experiment artistic. Cine era acel om nu este important. El/ea a murit, dar arta este vie!!!

Iată motivul pentru care Robert Eminescu? (sau Robert Filliou, artist francez) a propus într-o zi din ianuarie conceptul "The Eternal Network" sau "La Fête permanente" prin 1963, iar azi în lume artiştii şi artistele sunt rugaţi să aducă cadouri Artei: lucrări ce pot încânta pe toţi cei ce participă într-o reţea.

♬♪♫

SINGING♀EXHIBITION minifestival #1 va avea loc întâmplător cu ocazia naşterii unui poet, datorită unui local chic cu un sistem de sunet uau şi cocktails cheap, cântecelor unor artiste hip cu o muzică cum poate nu este important să pomenim aici şi dorinţa de a reinventa scena pop ai cărei nepoţi şi nepoate conceptuali sau conceptuale suntem.

20.30
"talkshop" cu Ştefana Frăţilă (Vancouver), Maria Balabaş (Avant 'n' gard), Anca Ştirbacu (Hipdiebattery), Boru Borusiade (dj dar şi fostă membră a corului de copii al Radiodifuziunii - de confirmat partea asta) şi Octav Avramescu (coordonator de proiecte la Sâmbăta Sonoră).
Despre cântec ca operă de artă, reprodusă mecanic sau downloadată, dar nu lipsită de aură, prezentări de albume sau intenţii de muzică din inima gândirii, tradiţii noi în live şi stilurile prin care o fată poate aborda un public…

21.30
"performances & party" în care se vor cânta câteva chestii la chitară, vioară, ukulele, etc. şi VOCE!!!

NEGRESCO BAR
Str. Stavropoleos nr. 3, lângă Carul cu bere

*primim şi donaţii de 10 lei pt artist fee în această zi specială & vinul Corcova ne va fi aproape, ca de obicei!

"Art's Birthday Party has never been a formal event, but was always organized on an ad hoc basis through the network. Every participating location (and they are different every year) organizes its own party – from a few friends in a private studio to a performance evening in a museum or gallery. Filliou's invention of Art's Birthday is wonderfully absurd and humorous in the typical Fluxus tradition of serious fun. So there you have it, the global birthday party for art has always tried to be fun while paying homage to Robert Filliou's dream of The Eternal Network.“ (Robert Adrian, 2005)

flexus @FLUXUS LA MNAC, 17/12 ora 20.00

2011-12-14T14:40:00.003+02:00

Interpretarea expresă a muzicalităţii de către un compozitor sau performer este inacceptabilă.
John Cage fluxează.

Dvořák Remastered / open call pentru remix-uri

2011-12-04T14:24:00.004+02:00

Încearcă-ţi soft-ul cu geniul ceh şi pleacă la Praga!

Centrul Ceh vă propune un nou proiect în luna decembrie, cu ocazia împlinirii a 170 de ani de la naşterea compozitorului Antonín Dvořák. Creaţie, concurs şi party.

Pe tot parcursul lunii, vă invităm să remixaţi orice lucrare (sau fragment) a celebrului compozitor ceh, fără a impune un gen sau stil, urmând ca piesele rezultante să fie încărcate pe www.soundcloud.com/centrulceh.

Remix-urile trebuie să aibă o durată de maxim 5 minute. Acestea vor fi trimise în format mp3, 320kbps, pe adresa ccbucuresti@czech.cz (via transfer.ro, wetransfer etc). Toate lucrările primite vor fi supuse licenţei Creative Commons.

Deadline: 31 decembrie 2011, ora 23:59

Câştigătorul, selectat de către un juriu format de experţi români şi cehi ai muzicii experimentale, va primi un bilet de avion Bucureşti-Praga-Bucureşti şi trei nopţi asigurate la Praga, incluzând un program consistent pregătit de Centrul Ceh şi Staropramen.

De asemenea, lucrările câştigătoare vor fi difuzate la Radio România Cultural şi la Radioul Ceh. La sfârşitul proiectului, Centrul Ceh va organiza şi un party ce va include o sesiune de ascultare a remix-urilor.

Juriul este format din: Michal Rataj, Maria Balabaş, Anamaria Pravicencu, Octav Avramescu, Cătălin Creţu.

Concurs organizat de Centrul Ceh Bucureşti în parteneriat cu Sâmbăta sonoră şi Local Records, susţinut de Staropramen şi Czech Airline, partener media Radio România Cultural.

BALINESE BEAST - 19/11, ora 20.00 @ Control Club

2011-11-15T19:58:00.011+02:00

Saxofoane în real time ce hrănesc feedback-uri prin sisteme colaterale hi-fi, scurtături, înregistrări de teren, drone foarte lungi, bestia este un sax ‘n’ shronk duo cu Ilan Manouach şi Giorgos Axiotis. Un noise vesel, dinamic şi colorat ce ne reaminteşte de ce ne place muzica improvizată

www.balinesebeast.com

Intrare liberă

Donaţie recomandată 10 lei
(ce va fi folosită pentru sonorizarea concertului grupului Balinese Beast împreună cu muzicianul de noise român Dyslex, 22 noiembrie ora 20.00, de la Librăria Bastilia, Piaţa Romană 5, Bucureşti. Acest concert va avea loc cu ocazia lansării traducerii în limba română a romanului grafic STIGMATA de Lorenzo Mattotti, editat de Editura Art şi Jumătatea plină)

Concert organizat de Jumătatea plină în cadrul Salonului European de Bandă Desenată cu sprijinul Institutului Cultural Româ n, Control Club, Keep on Printing şi Corcova. Parteneri media: feeder.ro, webpr.ro, freshgoodminimal.ro

Autorul grec ILAN MANOUACH, membru al grupului Balinese Beast, explorează modalităţi narative experimentale în bandă desenată. Albumele sale, majoritatea publicate de cunoscuta editură belgiană La Cinquième Couche, se situează la confluenţa artei contemporane, a poeziei şi a creaţiei sonore. Opera sa a fost prezentată în expoziţii personale, colective şi bienale din Europa, Asia, America de Nord şi America Latină. Ilan Manouach dirijează editura Inkpress din Atena unde publică în limba greacă lucrări marcante ale literaturii mondiale în bandă desenată. Face parte din colectivul artistic Errands, activ în cercetarea arhitecturală şi urbanistică.
Ilan Manouach este de asemenea cunoscut pentru practica sa muzicală, atât în proiecte solo cât şi în diverse grupuri, cum ar fi Balinese Beast şi Regular Rules.

Instalaţia Both Sides of a Wall este o invitaţie la lectură asistată de sunet, o călătorie în imaginar stimulată de articulaţiile personale şi temporizată de defilarea paginilor şi a benzii sonore.
Acestă instalaţie poate fi văzută/ascultată la Salonul European de Bandă Desenată, 3-20 noiembrie, Foto Anexa MNAC, Calea Moşilor 62-68.

18 noiembrie ora 18.00 – Prezentare Ilan Manouach
19 noiembrie ora 20.00 – Concert Balinese Beast (noise, improvizaţie) la Control Club
20 noiembrie ora 14.00 – Ce e de înţeles?, workshop de lectură şi analiză a naraţiunii secvenţiale experimentale dirijat de Ilan Manouach
22 noiembrie ora 20.00 - Concert Balinese Beast împreună cu Dyslex, cu ocazia lansării romanului grafic STIGMATA de Lorenzo Mattotti (Editura Art şi Jumătatea plină), Librăria Bastilia, Piaţa Romană 5, Bucureşti

Somnoroase Păsărele la SIMULTAN FESTIVAL 2011

2011-09-29T15:24:00.004+03:00

SÂMBĂTA SONORĂ are onoarea de a prezenta în cadrul festivalului SIMULTAN din Timişoara proiectul SOMNOROASE PĂSĂRELE
Vineri 7 octombrie, ora 22.00 la Sinagoga din cetate

Prezentare SÂMBĂTA SONORĂ, de/cu Octav Avramescu
Sâmbătă 8 octombrie, ora 14.00 la Casa Artelor

Somnoroase Păsărele a apărut în 2007 şi reprezintă căutarile în zona muzicală a doi artişti plastici: Gili Mocanu şi Elena Albu. Au existat experienţe anterioare, înregistrări pe bandă magnetică, încă din 1992 din partea lui GM, (colaborări cu Mugur Grosu), rădăcinile fiind izvorâte din muzica contemporană (Iancu Dumitrescu, David Prescott). Tendinţa generală a fost de a explora tipul de sonoritate şi de teme a muzicii contemporane aduse într-o formă comestibilă pentru un public tânăr. Deşi ne ferim de termenul experimental, rezultatul este în zona acestuia. Dacă la început ne-am “jucat” preparând instrumente clasice, mixând sunete naturale, analogice, înregistrari de tot felul, după 1997 lucrul a fost concentrat exclusiv pe relaţia cu computerul, studiul compoziţiei, a tonului şi a non-tonului, structurii atipice, chiar şi ocolirea neconvenţionalului pentu a obţine determinantele. Ceea ce a fost importantă în fiecare compoziţie a fost căutarea unui sens, construcţia să fie rotundă şi să se autocontinue. Conştienţi de faptul că timpurile experimentelor s-au dus, am vrut să mergem mai departe, de aceea am inventat expresia “convenţional experimental”.
În 2010, am cunoscut la San Francisco un artist plastic cu o mare inclinaţie către muzica şi viziunile neconvenţionale ale acesteia, încât ne-am decis să facem un pas şi mai departe. Robert Walker a crescut odată cu muzica clasică contemporană, infuenţe din muzica americană clasică, cât şi din cea alternativă, experimentală, sonoritaţi new age (Lou Reed, Laurie Anderson, Brian Eno). Astfel că incantaţia, recitarea şi improvizaţia vocală mixată cu chitară rece sau electrică, percuţie, i-a devenit manieră. El intervine cu un val de ritm şi armonie in formula abstract-industrialî a lui Gili Mocanu. Explorarea împreună a unor texte de Jim Jones şi Walt Withman (Victims of Truth, Histerycal Center) transformate în piese muzicale, au influenţat apariţia acestei colaborări.

SIMULTAN este un festival dedicat artei video si media, care ofera anual trei zile de evenimente in diferite locatii din Timisoara - proiectii de arta video, live performance-uri audio-video, concerte de muzica electronica experimentala, instalatii si conferinte.
Initiat de un grup de artisti, festivalul SIMULTAN s-a nascut ca un proiect avand scopul de a creea o platforma pentru proiecte culturale contemporane care folosesc tehnologia ca mediu artistic de exprimare
Evenimentul isi propune sa intretina si sa stimuleze modalitatile creatoare ale celor mai moderne viziuni de inregistrare a realitatilor culturale in arta contemporana.

NOAPTEA ALBĂ A GALERIILOR, 10 iunie, curtea UNAgaleria, ora 00.00

2011-06-03T11:37:00.007+03:00

Zamolxe de Lucian Blaga

Adaptarea radiofonica şi regia artistica: Cezarina Udrescu. Muzica originală: Dan Dediu
Denumită de Lucian Blaga „mister păgân”, piesa vorbeşte despre preistoria românilor, iar Zamolxe, aici profet ucis de propria lui statuie, contrapunctează prin gravitatea lui, prin spiritul lui contemplativ, prin jertfa pe care finalmente o înfăptuieşte, exuberanţa şi vitalitatea tablourilor de grup, dezlănţuirile dionisiace ale bachantelor, exaltarea şi frenezia mulţimilor.

Eveniment realizat pentru Noaptea Albă a Galeriilor în parteneriat cu Teatrul Naţional Radiofonic şi Radio România Cultural.

Curtea UnaGaleria, Str. Budişteanu nr. 10, Bucureşti.

axel dörner - 14/05 @berlin club

2011-05-06T00:03:00.012+03:00

I am sitting in a room... de la Descartes la Alvin Lucier şi mai departe.
Modelul estetic al industriei de entertainment este o acumulare de specializări în expropriere, pe când formula Axel Dörner în varianta solo (trompetă şi/sau componente electronice) sună ca o baricadare (procesuală/conceptuală/minimalistă), rupe contractul social şi intensifică inventarea de forme. Participarea este fundamentală.

Eveniment organizat în parteneriat cu Centrul Naţional al Dansului Bucureşti şi sprijinit de Keep on Printing şi Corcova Roy&Dâmboviceanu.

Această sesiune este posibilă prin colaborarea cu Goethe-Institut și va fi găzduită de Berlin Club. Le mulțumim!

Parteneri media: numeroşi şi eficienţi. Printre ei: 24FUN, Feeder.ro, Hotnews.ro, Freshgoodminimal.ro şi Veiozarte.ro

BERLIN CLUB
Str. Constantin Mille nr. 4 (lângă Cercul Militar), Bucureşti

You are either part of the crisis or part of the solution. 2% pentru JUMĂTATEA PLINĂ

2011-05-03T12:38:00.008+03:00

Asociaţia JUMĂTATEA PLINĂ vrea sa completaţi responsabil Formularul 230* sau 200(pct.III)

0 (zero) potenţial commercial extins pentru Asociaţia Jumătatea plină prin cei 2% de impozit pe salariu - formularul 230 - sau alte surse (cedarea folosinţei bunurilor, drepturi de autor, etc) - formularul 200.

Anul trecut am obţinut fix 345,54 RON pentru Sâmbăta Sonoră şi Librăria Jumătatea plină! Anul acesta ne propunem mai multe proiecte şi sperăm să realizăm un workshop de sound art pentru copii, editarea unor tineri autori de bandă desenată, menţinerea în stare de funcţionare a atelierului de serigrafie şi multe altele de acest fel.

Trebuie doar să vă completaţi numele şi să semnaţi dacă descărcaţi forumularul 230 (http://dl.transfer.ro/transfer_ro-01may-194bc5dbd8.zip) sau să completaţi următoarele date pe formularul 200 (http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/formulare/dec_200_2011.pdf) la pct.III:

Asociaţia Jumătatea plină

Cod fiscal: 18451992

Cont bancar: RO48BRDE300SV22989833000

Formularul 230 se trimite la Administraţia fiscală împreună cu declaraţia de venit.

Mai multe detalii despre noi:

www.sambatasonora.blogspot.com

www.concursbd.blogspot.com

Pentru lămuriri şi nelămuriri, vă rugăm să ne contactaţi la adresa jumatateaplina@gmail.com

Mulțumim!

*Cerere privind destinaţia sumei reprezentând până la 2% din impozitul pe venitul anual.

Se completează de contribuabilii care realizează venituri din salarii şi asimilate acestora când doriți ca 2% din impozitul anual să fie destinată pentru sponsorizarea organizaţiilor nonprofit. Se poate nominaliza o singură entitate nonprofit sau unitate de cult.

Sursa: http://www.anaf.ro/public/wps/portal/ANAF/AsistentaContribuabili/formulare

(((on drone))) cu Simona Mantralian - Control Club, 2/04

2011-03-29T13:32:00.020+03:00

psiho/acustică extremă, hiper/rezonanţă, qualia bemol

Drone – definiţii selective:

Cele opt sensuri pe care cuvântul drone le revendică în vocabularul limbii engleze gravitează în jurul conceptului de monotonie, durată şi sonoritate, în cele mai multe cazuri şi indiferent de materializarea (mai mult sau mai puţin) concretă a noţiunii indicate. Având în vedere nuanţele, liantul de sens şi alternanţa egală dintre consoane şi vocale în cuvântul în cauză, este probabil cea mai bună denumire pentru îndeletnicirea sonoră hiper-rezonantă de care ne vom ocupa în continuare.

Dintre toate definiţiile listate de dicţionare, cea mai barocă, interconectată şi cronologică ar fi cea rezultată în urma unei epuizări a sensului întruchipat de silaba drone (800% încetinită într-o prelungire constantă) în teoria, istoria şi contemporaneitatea muzicale. Miza este însă altundeva: reafirmarea continuă a sunetului, persistent, dens şi imediat şi forţarea limitelor de percepţie sonoră, ca răspuns/cutremur/ton de apel dinspre o hiper-realitate atonală a suprafeţelor fragmentate, suprasaturaţiei informaţionale, şi atenţiei deficitare. Imersiunea şi audiţia sunt deci singurele metode de a rezista următoarei durate sonore. În ciuda variaţiei de frecvenţe, fiecare se anunţă a fi o formă proprie de a aborda atemporalitatea. Iar memoria e auto-conţinută într-un timbru constant şi repetată la infinit.

Playlist:

Troum – Trahan (Tjukurrpa: Part 2 - Drones, 2001), 8'57"

Formatul la care industria muzicală supune sunetul înregistrat şi implicita limitare standardizată la durata unui CD sunt poate ultimele probleme de estetică la care ne provoacă o audiţie, oricât de meta-muzical, postmodern şi provocatoar ar fi conţinutul în cauză. Schimbând focusul înspre unde cerebrale delta/inconştiente, spaţii onirice noncauzale şi vise recreate într-o formă sonoră prezentă, densă şi rezistentă la intruziunile logicii și formei lineare suntem din nou pe teritoriul revendicat de drone. În cazul duoului Troum, adică Stefan Knappe (Fondatorul Drone Records) şi Martin Gitschel, această recurenţă de sensuri în tot înţelesul ei magic şi taumaturgic se regăseşte în motto-ul autodescriptiv „These are dreams, dreamed by dreamers, who are awake”.

Trilogia „Tjukurrpa” splituieşte conceptul din titlu pe durata a trei CD-uri care au sunetul drept criteriu de reorganizare a mediumului – şi nu invers (Part I – Harmonies; Part II – Drones; Part III - Rhythms and Pulsations). Probabil singurul demers posibil în a restitui sensul termenului-titlu, Tjukurrp. Cuvântul este tradus frecvent „dreamtime” conform interpretării occidentale şi pragmatice şi provine din cultura aborigenă australiană, limbajul Warlpiri unde acel „time” adăugat ulterior se referă la un timp etern ciclic şi repetitiv – dispută lingvistică perfect traductibilă în tot ce se poate citi, asculta şi înţelege despre legitimitatea şi sensul sonorităţilor persistente într-un „timp” nedefinit.

Qubais Reed Ghazala – Rejoice (Threnody for the New Victims of Hiroshima, 1995), 4'03"

Reed Ghazala este un autor, compozitor şi experimentalist inventator de instrumente, căruia numeroşi artişti cu nume mai vizibile precum Tom Waits, King Crimson sau The Rolling Stones îi atribuie paternitatea acelei practici DIY esenţiale noise-ului şi anume circuit bending (despre care explică pe larg în cartea lui Circuit-Bending: Build Your Own Alien Instruments).

„Threnody for the New Victims of Hiroshima” este un album pe care Reed Ghazala foloseşte un instrument invenţie proprie, Vox Insecta, un sintetizator pentru voci de insecte adaptat dintr-o maşină de scris pe bază de stenograme, din anii 40. Titlul parafrazează „Threnody to the Victims of Hiroshima”, opera lui Penderecki, şi recreează într-o compoziţie în cinci părţi famliaritatea şi discordanţa dată de sunetul monoton şi constant al unui câmp de insecte, lucru care dă senzaţia unui field recording dirijat suprarealist pe o partitură gândită a priori. Rejoice este ultima parte a albumului şi piesa concluzie a acestei elegii.

Charlemagne Palestine – 2.2 (Karenina, 2000) înregistrat în 1997, Galerie Donguy Paris, 9'08"

Conceput de Charlemagne Palestine ca o lucrare sonoră menită să fie audiată în timpul unei expoziţii retrospective a sculpturilor şi picturilor sale, „Karenina” este o operă pentru voce în falsetto şi harmonium indian, care justifică folosirea numelui Karenina, împreună cu alte cuvinte intonate inconştient, ca o metodă de a reda stări de transă de origine magică. Charlemagne Palestine explică semnificaţia sacră a vocii în falsetto dând ca exemplu faptul că, atunci când se interpretează cântecele religioase într-o sinagogă, solistul are voie să cânte în falsetto de câteva ori pe an şi numai pentru cele mai sincere şi sacre declaraţii. Partea de harmonium a fost inspirată de opera fizicianului Herman Helmhot, „On the Sensations of Tone”.

Tucker Martine – The Dusk Singers (Brokenhearted Dragonflies: Insect Electronica from Southeast Asia, 2004), 3'47"

Field recording care îşi propune să refacă o legendă birmaneză despre roiuri de libelule autodistructive, eros, thanatos şi frecvenţe înalte, deci un fel de near death experience sonor, capturat live şi neprocesat electronic, cu alte cuvinte drone în censul cel mai apropiat de înţelesul de bază, fără să fie o reprezentare abstractă a unei sonorităţi naturale filtrate, însă îndeajuns de abstract încât poate împinge orice ascultător sceptic şi obişnuit cu posibilităţile nelimitate ale manipulării sunetului spre pariuri şi presupuneri acusmatice din cele mai ilogice – lucru instigat cu atât mai mult în de-contextualizarea şi mistica reconstructivă de care sunt responsabili Sublime Frequencies undeva la limita dintre etno(muzico)logie şi SF.

La Monte Young – Composition #7 (1960) fragment, 7'31"

Plasând „Composition #7” în imaginea de ansamblu a compoziţiilor lui Young din 1960, fiecare provocare-„partitură” în sine sună a deviză capabilă să deschidă câte o cale autonomă de manifestare sonoră, cel mai probabil imposibilă, respectiv să compună o imagine literară cu o puternică încărcătură muzicală („draw a straight line and follow it” sau situaţia în care muzicianul ar trebui să împingă un pian printr-un perete). Într-un astfel de context, Compoziţia #7, care constă în nimic mai mult decât cvinta perfectă B F# şi indicaţia „to be held for a long time”, nu dezvăluie foarte multe din importanţa pe care tehnica respectivă o va avea în muzica minimalistă în anii ce vor urma. Cu toate acestea, compoziţia #7, sincronizată cu redescoperirile mistice din Occidentul anilor ‘60, nu este departe de reprezentarea defamiliarizatnă a unei tradiţii muzicale care tinde spre sunet ca sursă primordială a lumii materiale (Nada Brahma, Sunetul văzut ca Zeu creator şi vice versa), şi urmăreşte materializarea acestei surse printr-o frecvenţă sonoră menţinută constant şi, dacă nu se poate etern, atunci dincolo de pragul de conştientizare a duratei sunetului în timp. Aici putem pune în ecuaţie şi alte teorii deja familiare Vestului via Sufism, cam de pe vremea lui Hazrat Inayat Khan (Ajuns în NY în jur de 1910) despre calitatea şi înţelesurile sunetului ca vibraţie şi, în definitiv, putem adăuga orice tradiţie muzicală care prevede sunetul susţinut pe o durată nespecificată – de la overtone singing la cânturi gregoriene, toate acestea demonstrând Compoziţia #7 ca anamneză a mai multor abordări muzicale fundamentate metafizic (asta, şi o metaforă-ironie bine plasată din partea enfantului terrible La Monte Young).

Absurdă sau nu, ideea Compoziţiei #7 a avut consecinţe esenţiale precum „Theatre of Eternal Music”, probabil cele mai importante trei cuvinte din istoria contemporană a muzicii drone (după „The Dream Syndicate” care se referă, în fond, la acelaşi concept/colectiv – La Monte Young, John Cale, Angus MacLise, Terry Jennings, Marian Zazeela, Tony Conrad, Billy Name, Jon Hassell, Alex Dea et al.)

Angus MacLise – Dracula, Part 2/Smothered Under Astral (Astral Collapse, 1967-1970) fragment, 11'23"

Cunoscut probabil cel mai bine ca tobarul iniţial din The Velvet Underground, deşi acest lucru ar face o mare nedreptate poetului, misticului, scriitorului şi ciudatului care a fost Angus MacLise. Fragmentul din „Astral Collapse” surprinde o parte reprezentativă pentru drone-ul persistent care suportă straturile psihedelice de spoken word, intonaţii budiste, ploaie, conversaţii înregistrate, lo-fi, păsări şi alte sunete şi zgomote sacre, profane şi armonice.

Tony Conrad, C. Spencer Yeh, Michael F. Duch – Musculus Trapezius (2010) fragment înregistrat în Sofienberg Church, Oslo, Norvegia, 27 februarie 2008, 13'40"

(Tony Conrad în „Audio Culture: Readings in Modern Music” - Christoph Cox, Daniel Warner)

Turk Knifes Pope – Slice (Mad Dog, 1997), 10'02"

Termen umbrelă pentru experimentele lui DL, de la Zenflesh Records şi Studio Amduscias, fondate în 1996, ca pretext şi metodă de a avea de a face cât mai puţin posibil cu industria muzicală în timp ce îşi pune la cale lucrările TKP de arhitectură sonică, laborator psihoacustic, meme machine, experimente de gândire, catalist pentru schimbare, „autistic shuffle”, subliminalitate „sub pragul percepţiei conştiente”, „incapacitate de a produce realizare conştientă, dar capabilă să evoce reacţii”.

DIY-er convins cu influenţe de la Eno & early Tangerine Dream; feedbackul de pe Metal Machine Music, Lou Reed; idei de Theatre of Eternal Music despre natura compoziţiei şi improvizaţiei; The Residents şi teoria anonimităţii; estetica lo-fi a K Records, bedroom-recording; etica The Fall cu „Repitition, Repitition, Repitition” şi Spacemen 3 cu „3 chords good, 2 chords better, 1 chord best”; idealurile şi izolaţionismul Nurse With Wound, Main, Koner, Spectrum, underrated şi overlooked în mod voit şi foarte bine pus la cale.

Vibracathedral Orchestra – Can I Put My Thumb in Your Pudding, Please? (Lino Hi, 1999), 8'16"

Duoul britanic înfiinţat în 1998 de către Mick Flower şi Neil Campbell sună, se manifestă şi se simte ca un cult, obiectiv mai greu de evitat decât de atins atunci când nişte pionieri ai scenei drone combină psychedelia, autoironie, imagistică spirituală alternativă, culori şi un ton imposibil de judecat şi pe care orice judecată este practic imposibilă.

Majoritatea demersurilor drone britanice recente se întâmplă deci să pornească din zona asta, să se întoarcă aici, sau măcar să nimerească nişte armonii care împing ethosul şi circuitele auditive ale oricărui dronnaisseur într-o zonă apropiată de Vibracathedral Orchestra. Majoritatea proiectelor V.O.–related se concentrează şi ele pe drone, improv sau noise – vezi Flower-Corsano Duo, Astral Social Club, A Band, Basquadeck Shelf, Early Hominids, ESP Kinetic, Filthy Social Club, Iibiis Rooge, Nihil Paekong Mae's Integer & Real Fathom Band, SWANC, Tape Hiss, Sunroof şi lista ar putea continua. Desigur, nu singurul nucleu de referinţă drone al momentului, nu cel mai nou şi cu siguranţă nici cel mai vechi însă îndeajuns de vast, relevant şi influent pentru a asigura o ascultare multi-dimensională de „câteva ore”.

Sunn O))) meets Nurse With Wound – Dysnystaxis... A Chance Meeting With Somnus (The Iron Soul of Nothing, 2008), 19'00"

Sunn O))) funcţionează cu fiecare colaborare, album şi abordare (evident din ce în ce mai extinsă spre colţuri neaşteptate ale avangardei) ca un element de entropie cu adevărat apocaliptică (dacă vorbim de protocol doom, pelerine negre şi maşini de fum irespirabil) între zone muzicale despre care ai fi putut jura că se leagă într-un fel sau altul deşi n-ai putea demonstra pe cont propriu schema asta până la capăt. Colaborarea Sunn O))) meets Nurse With Wound nu este un split sau un featuring propriu zis, însă are meritul de a aduce pe acelaşi suport sonor nume a căror şansă de întâlnire în playlisturi cut-up nu foarte obscure este ceva mai ridicată decât maşina de cusut, umbrela şi masa de disecţie din metafora intens dizlocată din rândurile lui Lautreamont (inclusiv în discografia NWW).

„The Iron Soul of Nothing” constă în trei piese originale Sunn O))) apărute odată cu reissue-ul „ØØ Void” din 2008, în versiuni remasterizate şi editate de Steven Stapleton însuşi şi Colin Potter, nume de asemenea recurent în anturajul asociat NWW. Despre atmosfera suprarealistă şi versatilă, tehnicile şi inovaţiile Nurse With Wound, precum şi colaborările lui Stapleton, se poate scrie încontinuu şi orice conexiune am menţiona în mod prioritar, ar trebui aleasă în defavoarea alteia la fel de importante, prin urmare probabil hazardul ar fi cea mai echitabilă formă de discernământ într-o astfel de dilemă a posibilelor alegeri vs. renunţări. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul Sunn O))), de la conexiunile extreme spre drone doom- drone metal gen KTL sau Asva la colaborări cu Iancu Dumitrescu şi performance-uri live care evocă structuri sonore a la Morton Feldman nuanţate de drone-ul continuu de „raga indiană în miezul unui cutremur”, cum ar spune NY Times.

Eveniment organizat în parteneriat cu Control Club şi sprijinit de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, Keep on Printing şi Corcova Roy&Dâmboviceanu.

L'Encyclopédie de la parole, 26/03, ora 20.00

2011-03-21T12:13:00.005+02:00

Proiectul colectiv L'Encyclopédie de la parole surprinde transversal diversitatea formelor orale. De la poezie sonoră la dialoguri de film, de la comentariu sportiv la declamare teatrală, de la discursuri politice la mesaje lăsate pe robotul telefonic, materialele colectate compun performances, sesiuni de ascultare, instalaţii sonore sau conferinţe. L'Encyclopédie de la parole propune poeţilor, artiştilor plastici, muzicienilor, realizatorilor de cinema sau de radio, etc. o dinamică de colectiv ce nu este ştiinţific, ci artistic, adică multiplu. Sloganul lor: "Suntem cu toţii experţi ai vorbirii".

Pierre-Yves Macé, compozitor, unul dintre enciclopedişti, va fi prezent la Târgul de poezie organizat de Institutul Francez din Bucureşti pentru a ne revela vorbirea în toată diversitatea sa.

23-26 martie: Instalaţia sonoră Speech acting de Pierre-Yves Macé. Atrium Institutul Francez Bucureşti, Bd. Dacia nr. 77.

24, 25 și 26 martie, orele 14.00-19.00 (orar orientativ şi aproximativ): Coralitatea vorbirii, atelier cu Pierre-Yves Macé pentru artişti şi studenţi la arte şi muzică. Număr de locuri limitat. Înscrieri la: sambatasonora@gmail.com

26 martie, ora 20.00 : SÂMBĂTA SONORĂ, organizată de asociaţia Jumatătea plină. Performance, conferinţă şi sesiune de ascultare. Atelier 030202, Str. Sfânta Vineri nr. 11.

Eveniment organizat în parteneriat cu Institutul Francez Bucureşti şi sprijinit de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, Atelier 030202, Keep on Printing şi Corcova Roy&Dâmboviceanu.

Ansamblul Propuls vă invită la MAURICIO KAGEL

2011-03-14T20:28:00.005+02:00

Die Stücke der Windrose
20 martie, ora 19.00

Studioul de Operă al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti
Ştirbei Vodă 33

Dacă nordul arată ca sudul, dar sună ca vestul şi estul împreună, atunci asculţi, cel mai probabil, Roza Vânturilor de Mauricio Kagel. Compozitor argentiniano-german – Kagel a fost una dintre personalităţile efervescente ale secolului XX, influenţat de imaginarul borgesian, caustic şi provocator, ludic în acceptarea personală a tradiţiei academice. Die Stücke der Windrose este dedicată unui ansamblu emblematic pentru muzica de ...consum a societăţii burgheze de la sfârşitul secolului XIX – orchestra de salon. Poate fi ascultată ca o capricioasă călătorie sonoră şi înţeleasă ca o reflecţie asupra unui mod particular de reprezentare a celorlalte culturi în muzica occidentală. Estul, Sudul, Nord-Estul, Sud-Estul şi Nord-Vestul devin personaje filosofic-muzicale, busola fiind subordonată deopotrivă magnetismului şi percepţiei umane asupra spaţiului.

Die Stücke der Windrose va avea premiera românească duminică, 20 martie, în Studioul de Operă al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti.

De pe scena Ateneului, la Pădurea Mărgineni - Ansamblul Propuls are mobilitatea unei trupe de club, dar alura interpretativă a unei formaţii camerale excepţionale, iar Alexandru Solonaru este singurul dirijor din generaţia lui care şi-a dedicat talentul fenomenului componistic contemporan.

Concertul este organizat împreună cu Goethe Institut, UNMB şi Sâmbăta Sonoră.

Intrarea este liberă!

on the air, cu Michal Rataj, CZ - 26/02

2011-02-24T12:06:00.014+02:00

PARTEA I: DESPRE RADIO ART
de Michal Rataj

Fiecare mediu, în cel mai larg înţeles al cuvântului, şi-a definit în intervale mari de timp mijloacele de expresie, codurile, abordările creative în comunicare sau în cooptarea unui gen sau altul, estetici sau mediu sociocultural – toate acestea regăsindu-se în natura individuală a acelui mediu. Cântecele gregoriene au umplut catedralele medievale şi mănăstirile cu rugăciunile lor. Ansamblurile de muzică de cameră şi orchestrele simfonice au transformat spectrul sonor auditiv în muzică, astfel creând ritualul sociocultural de concert. Fotografia a oprit timpul, a înlăturat proverbiala aură de „aici şi acum” descrisă de Walter Benjamin şi a plantat suspiciuni cu privire la existenţa unei opere de artă originală. Iar radioul a eliminat vechea concepţie despre eter ca spaţiu fizic, înlocuindu-l – pentru o perioadă mai mare de timp, se pare – cu ideea de un eter umplut de informaţie.

Cu toate că primele viziuni asupra radioului ca mediu împărtăşeau un interes într-un mijloc de comunicare cu dublu sens, aceste viziuni nu au putut fi împlinite până la apariţia Internetului, ce infiltrează atât radioul cât şi televiziunea şi oferă noi moduri de comunicare şi noi „aplicaţii”, adică noi forme de participare în crearea, organizarea, distribuţia şi percepţia fluxului global de informaţie.

Fiecare mediu provoacă inventarea a noi feluri de a-l folosi. În 1920, radioul era înţeles în primul rând ca un mijloc de a distribui informaţia, de a raporta. Însă foarte curând, potenţialul larg al radioului a rezonat cu o multitudine de abordări artistice ale oamenilor momentului (Weil, Brecht, futuriştii italieni, Sala, Hindemith, Cage etc.), contribuind astfel intrinsec la formarea, naşterea şi distribuirea a multor lucrări cheie din avangarda muzicală şi sonoră, de la muzica electroacustică până la forme experimentale de teatru.

Nu a durat mult până când artiştii şi-au dat seama că radioul oferă condiţii unice de lucrat cu sunetul, fiind deposedat de imagine, fără mişcarea muzicianului sau gestul actorului, deci lipsit de orice legătură semantică conştientă dintre sunet şi sursa sa. Prin abordările artistice ce au rezultat sub formă de radio art, radioul s-a conturat din ce în ce mai mult ca un mediu ce putea împărtăşi un înalt grad de subiectivitate, invitând ascultătorii să participe într-un nou joc audio ce a dus la crearea unui spaţiu (sau spaţiu paralel) acustic complet nou, cu înţelesuri sonore proprii sau experimentând cu contexte semantice şi acustice, cu diferite moduri de ascultare şi interpretare oferind posibilitatea participării la o stranie „interacţiune prin eter”, în care mintea auditorului dă naştere la tălmăciri individuale diferite.

După mai multe decenii de existenţă, arta creată specific pentru radio a dus la dezvoltarea unei întregi serii de forme mai mult sau mai puţin tradiţionale – piese de teatru radiofonic, documentare radio, reportaje artistice, etc. Împrumutând diferite căi în diferite ţări, ceea ce numim azi „radio art” caută să exploreze spaţiul din afara la tot ceea ce este standardizat, fixat într-un singur loc, clar şi evident. Arta radio încearcă să descopere noi mijloace de expresie, noi forme de a se angaja în aşa numita „comunicare acustică interactivă”, întotdeauna testând potenţialul şi aplicabilitatea acestora în producţia standardizată de media. Ca orice altă activitate umană, arta radio îşi face apariţia din ghetto-ul proverbial al laboratorului şi constituie un teren fertil de încercări, oferind loc pentru inspiraţie viitoarelor generaţii de artişti.

PARTEA A II-A: CONCERT

I’m More Vain Than Wind (2009)

Respiraţia înseamnă viaţă, sunetul respiraţiei este sunetul vieţii, alături „de sistemul nervos în operare şi de sângele în circulaţie”, după Cage. Această problemă se regăseşte în lumea muzicii mele acusmatice de ceva timp, fără vreun plan sau vreo intenţie concretă. Am revenit de multe ori asupra acestui material, care pentru mine reprezintă întâlnirea fantastică a gestului, ritmului şi intonaţiei, dar şi un act al voinţei umane sau a necesităţii fiziologice.

Respiraţia este interiorul – sentimente, dorinţe, nelinişti, frici sau alte emoţii radicale. Este comunicare nonverbală, capabilă de mai mult decât cuvintele. Este posibil ca o respiraţie să nu fie sinceră?

Totul stă în respiraţia mea, aceea pe care nu o pot formula complet prin cuvinte, cea pe care cuvintele nu o pot forma. E ca şi când sper că respiraţia va duce informaţia mai departe, mai sigur, mai bine. Există încredere, speranţă, dorinţă şi tristeţe în respiraţie, de asemenea. Am împrumutat titlul acestei compoziţii de la unul din cele mai cunoscute poeme baroce ceheşti, scris de Bedich Bridel.

Writing Machine (live sound performance)

a scrie sunet… a scrie memorie…
muzica scrisului… sunetul unei memorii…
a plonja în memorie…

Glass Light

O experienţă cu un caleidoscop aparţine probabil oricărei copilării. Această descoperire a formelor mişcătoare, care modifică perspectiva asupra luminii, atrăgându-ne imaginaţia, conducând-o spre o lume virtuală a culorilor şi luminii. O lumină care reacţionează la gesturile corpului nostru.

Când am cunoscut obiectele din sticlă ale lui Marek Trizuljak am avut exact acelaşi sentiment. A fost ca o căutare a unui lucru nepotrivit, în afara timpului şi a spaţiului. Sticla, ca material, este o entitate vizuală, deşi ar putea fi şi complet sonoră. Prin această experienţă a survenit dorinţa de a face sunetul sticlei să fie real. Aşa a apărut Glass Light.

Michal Rataj (născut în 1975) este profesor asistent de muzică electroacustică la Academia de Arte Performative, Praga. A studiat muzicologie şi compoziţie în Praga, Egham (UK) şi Berlin şi a beneficiat de o bursă Fulbright la CNMAT, UC Berkeley, CA, USA în anul academic 2007-2008. Este producător la Radioul ceh şi membru al producătorilor EBU Ars Acustica Group. Muzica lui a fost difuzată şi interpretată de-a lungul Europei şi în SUA.

http://www.michalrataj.com
http://www.rozhlas.cz/radiocustica
http://www.ebu.ch/arsacustica

More links for radio art:
http://www.kunstradio.at/
http://artsbirthday.ebu.ch/
http://www.silenceradio.org/
http://www.radioqualia.net/
http://resonancefm.com/
http://www.ubu.com/
http://www.thewire.co.uk/
http://www.audiotong.net/

Program în plus de sesiunea de sâmbătă seara:
25/02, orele 13.00-17.00, Atelier de radio art cu Michal Rataj >>> Centrul Ceh, str. Ion Ghica nr. 11
25/02, ora 18.00, Prezentare Michal Rataj >>> Universitatea Naţională de Muzică, clasa Octavian Nemescu

Eveniment realizat cu sprijinul Centrului Ceh din Bucureşti.
Sponsori: Keean Media si CORCOVA Roy&Dâmboviceanu

Atelier de RADIO ART cu Michal Rataj, 25/02

2011-02-18T18:20:00.009+02:00

Vineri, 25 februarie

13.00-17.00 @ Centrul Ceh (Str. Ion Ghica nr. 11)

Număr de locuri limitat. Înscrieri la sambatasonora@gmail.com

Radio art este creaţia sonoră difuzată exclusiv la radio.

Michal Rataj, producătorul emisiunii Radiocustica despre radio art şi inclusă în grila radiodifuziunii cehe (fără echivalent în grila radiodifuziunii române) http://www.rozhlas.cz/radiocustica_english/portal/, propune o încercare de definire a domeniului, un tur de recunoaştere al platformelor de difuzare (radio pe unde sau pe Internet, podcast) şi o privire asupra autorilor şi diferitelor curente/şcoli de creaţie radiofonică din lume.

Aveţi piese sonore pe care vreţi sa le discutaţi sau cărora să le testaţi potenţialul « radiofonic » ? Aduceţi-le !!!

Ce aşteptăm de la voi : interes în creaţia sonoră, soundscape, compoziţia literar acustică, materiale şi structura muzicală, performance, lectură şi dezvoltarea auzului prin orice mijloace.

Atelier organizat în parteneriat cu Centrul Ceh.

Frédéric Bevilacqua, IRCAM, prezentare/conferinta, 26/01

2011-01-22T17:13:00.008+02:00

SAMBATA SONORA asociaza IRCAM programarii sale.
IRCAM, Institutul de cercetare si coordonare acustica/muzicala din Paris, Franta, este unul dintre cele mai importante centre din lume de inovatie stiintifica si tehnologica in domeniul muzicii si sunetului. Organizat pe trei axe majore – creatie, cercetare si transmisie – IRCAM este un loc de productie si rezidente pentru comp...ozitori internationali, dezvolta soft-uri si interfate tehnologice si organizeaza concerte si festivaluri. Figuri marcante care au colaborat cu IRCAM: Luciano Berio, John Cage, Pierre Boulez, Terry Riley, Karlheinz Stockhausen, Iannis Xenakis.

Frédéric Bevilacqua, cercetator specializat in analiza gesturilor pentru muzica si artele performative, este responsabil al echipei de cercetare a interactiilor musicale in timp real de la IRCAM.
frederic bevilaqua IRCAM @ SAMBATA SONORA 26 01 2011 from octav avicola on Vimeo.

Frédéric Bevilacqua a fost invitat de Institutul Francez din Bucuresti in cadrul prezentarii agentiei de design NoDesign si a dispozitivului MO (IFB, 25-26/01).

Mai multe despre Frédéric Bevilacqua (engleza) : http://imtr.ircam.fr/imtr/Frederic_Bevilacqua
Mai multe despre IRCAM (engleza) : http://www.ircam.fr/ircam.html?L=1
Mai multe despre echipa de cercetare a interactiilor musicale in timp real (engleza): http://www.ircam.fr/imtr.html?L=1

Parteneri: CNDB, Institutul Francez Bucuresti, CORCOVA Roy&Damboviceanu, Keean Media

Mats GUSTAFSSON, Ingebrigt H. FLATEN, Paal NILSSEN-LOVE - solo x 3 - 10/12/2010

2010-12-03T00:41:00.016+02:00

Tinitus-ul* (acufena) este descris ca fiind o „senzaţie auditivă patologică ce se manifestă prin zgomote sau vâjâituri în urechi, fără stimul extern”. O altă definiţie spune că reprezintă „zgomote sau vâjâituri subiective sau obiective, de origine foarte variată”. La Sâmbăta Sonoră, sâmbăta se mută vineri pentru că dacă ne tulburăm urechile, de ce ar scăpa zilele săptămânii? Iar The Thing se despart pentru a se recompune: în free orice merge şi nimic nu merge mai bine ca solo-ul.

În această configuraţie sunetele nu sunt de încredere şi nu pot fi văzute ca imagini. Se spune că, spre deosebire de artele vizuale şi cele verbale, muzica nu este formată din conţinut încărcat cu sensuri, pentru că ordinea, consistenţa şi unitatea ei sunt formă pură. Aceste structuri create şi modelate în muzică pot fi aplicate în ambient real ca „metafore albe” care contribuie la formarea realităţii prin interacţiunea dintre elementele implicate în ea. Ceea ce în sine nu are înţeles devine un instrument pentru a crea noi sensuri. Acest drum poate fi parcurs şi invers, considerând varianta că nu muzica dă un nou sens realităţii, dar are loc relaţia reciprocă. Pot avea loc ambele relaţii concomitent, se poate crea o suprapunere, în final totul implodează şi apare muzica free. Percepţia determină de fapt realitatea, aceasta determină creaţia, care revărsându-se înapoi peste tot acest proces produce noi sensuri într-un ciclu infinit.

Poate fi aplicată această teorie pentru Mats Gustafsson, Ingebrigt Håker Flaten şi Paal Nilssen-Love? Apare dublul tăiş, pentru că ne bazăm pe „ordinea, consistenţa şi unitatea” muzicii, aceste elemente fiind exact cele de care se dezic cei trei. Să fi ieşit The Thing din bucla procreatoare de înţelesuri goale? Este aceasta muzica pură sau, mai bine, sunet pur? Poate fi cel puţin echivalentul sonor al bibliotecii Borgesiene – Mats Gustafsson descrie abilitatea şi limbajul unui muzician improvizator ca fiind „o bibliotecă de sunete”. O bibliotecă ce nu este alcătuită din partituri, dar din posibilităţile pe care corpul le oferă muzicianului. Sunetele sunt stocate în corp – corpul muzicianului şi al instrumentului. A improviza înseamnă, deci, a actualiza această bibliotecă de sunete.

Nu trebuie căutate mesajele, mai ales cele politice, în muzica celor trei improvizatori, deşi cei interesaţi s-ar putea să le descopere fără să vrea. În acea aparentă lipsă de structură stau ascunse toate mesajele lor, îmbinându-se din trei personalităţi distincte ce ajung să funcţioneze ca o maşinărie autogenerativă împreună, iar dacă haosul se coagulează în această maşinărie, Sâmbăta Sonoră îşi propune să reinstituie demonizarea explicităţii obiective prin crearea unei babilonii răzleţită pe trei canale. The Thing în stereo.

Mats Gustafsson (n. 1964, Suedia) – improvizator, compozitor, instrumentist – foloseşte saxofonul (încorporând diferite tipuri ale acestuia – alto, tenor, bariton – fără a se limita aici) lucrând nestingherit din anii ’80 în diversele scene de muzică improvizată şi artă sonoră. Ca soloist performează şi în cadre de dans contemporan, poezie sau teatru. În 1998 reorganizează FRIM (Asociaşia de muzică improvizată din Suedia). În 2010 este curatorul festivalului Nickelsdorf Konfrontationen. Colaborează frecvent cu Peter Brötzmann, Merzbow, Otomo Yoshihide, Paul Lovens, Zu şi lucrează în grupurile Sonore, FIRE!, Swedish Azz şi multe altele.

Ingebrigt Håker Flaten (n. 1971, Norvegia), contrabasist, activează din 1995. Este un punct de legătură pentru contrabasiştii norvegieni, o „eră” în sine, fiind inspirat de instrumentişti americani ca William Parker şi de europeni ca Barry Guy sau Peter Kowald, dar fan al jazz-ului progresiv norvegian. În concerte foloseşte contrabasul, dar şi bass-ul electric. De-a lungul timpului membru al grupurilor School Days, Free Fall, Scorch Trio, momentan se focusează pe cvintetul Atomic şi trio-ul The Thing.

Paal Nilssen-Love (n. 1974, Norvegia), percuţionist crescut în clubul de jazz al părinţilor lui, precoce (primul cvartet format la 19 ani), este un promotor al concertelor solo („toţi muzicienii ar trebui să încerce să lucreze solo; te face să simţi cine eşti şi ce te animă”). Modul de lucru multilateral este alegerea lui conştientă, metoda deliberată prin care se menţine într-un proces continuu – „o piesă nu este un nou început, ci continuarea anterioarei”. Portofoliul de formaţii la care a contribuit Paal Nilssen-Love include Atomic, School Days, The Thing, Frode Gjerstad Trio, Sten Sandell Trio, Scorch Trio, Territory Band, FME şi variate proiecte cu Ken Vandermark, John Butcher, Nils Henrik Asheim şi Lasse Marhaug.

The Thing este proiectul comun al celor trei, lansat în 2000 în urma unei serii de concerte în care Mats Gustafsson, Ingebrigt Håker Flaten şi Paal Nilssen-Love realizează interpretări contemporane ale compoziţiilor lui Don Cherry. Majoritatea înregistrărilor lor sunt publicate de casa de discuri norvegiană Smalltown Superjazz, incluzând discuri cu Joe McPhee, Ken Vandermark sau Otomo Yoshihide. Activează şi în grupul extins Two Bands and a Legend împreună cu formaţia de garage rock Cato Salsa Experience şi Joe McPhee. Imbină diferite tradiţii ale muzicii improvizate (european-germană, britanică, americană), rezultatul eludând istoricitatea geografică a muzicii, lansând astfel noi posibilităţi în cadrul aparent ermetic al free-ului. În concerte sunt însoţiţi uneori de Thurston Moore de la Sonic Youth, făcând astfel trecerea spre noise, dar nu se sfiesc nici să creeze muzică liberă din sunete coordonate.

*DEX: tinitus s. n. sau acufene s.f.pl. sunt zgomote sau vâjâituri în urechi, subiective sau obiective, de origine foarte variată.

Parteneri: JADD, Control Club

Sponsori: Ambasada Suediei, Hotel Novotel, Roy & Dâmboviceanu CORCOVA, Keean Media

Parteneri media: 24 Fun, Liternet.ro, Port.ro, Veioza Arte, theChronicle.ro, onlineGallery.ro, tonight.ro, metropotam.ro, webPR.ro, Hipmag, Modernism.ro, Feeder.ro, Suplimentul de Cultura, ARTBOOM.ro, ArtClue.net, neaparat.ro, infodance,youmago.ro, stiupecineva.ro, freshgoodminimal.ro

Sâmbăta Sonoră mulţumeşte grupului REPLACE.

+ afişul concertului cu THE THING, Control Club, 9 decembrie, ora 21.00

Pakito Bolino & Les Religions sauvages/Dernier Cri

2010-11-11T01:52:00.002+02:00

13 noiembrie, TAGO MAGO, Sperantei 21

Aduceti-va cutitele si urechile la ascutit: avem sistem de amplificat si multiplicat. Cutite cat mai mari si cat mai multe. Pedale, corzi electrificate, baterie rapida, microfoane disimulate, imagini ce dizolva viteza luminii, Creepy Animation Night #1 redivivus.
Copulativa: la Tokyo cu o luna in urma bateristul a fost biciuit pe scena pana la sange. Lasati-va acasa copiii!
« Religiile salbatice » nu vorbesc despre aceeasi religie despre care vorbiti voi. O experienta exploziva neortodoxa, un dus glacial ce va va infierbanta creierul si palmele.

Featuring Mitos Micleusanu, Stefan Tiron, Burate.

Concert organizat de Jumatatea Plina in cadrul Salonului European de Banda Desenata.

Bilet: 10 lei

Anne-James Chaton va invita sa colaborati la

2010-10-25T18:58:00.006+03:00

Vies d'hommes illustres d'après les écrits d'homme illustres.

Ati ascultat la Sambata sonora viata lui Cristofor Columb si a lui Tiberiu.
Anne-James va invita sa contribuiti cu vocea dumneavoastra la un nou portret: Vie de Jésus d'après Ernest Renan.

Pentru instructiuni in limba engleza mergeti aici.

ANNE-JAMES CHATON - 23/10/10

2010-10-18T22:33:00.010+03:00

Sâmbăta Sonoră : poezie sonoră = ?

Fracția nu se simplifică. Și atunci cum împărțim întregul programării de anul acesta la Sâmbăta Sonoră, pentru a afla valoarea unitară a acestei sesiuni? Numitorul nu poate fi despărțit până la numerele prime "intim" și "afectiv": "sonoră" deliricizează "poezie"; fracția reciclează "literal" și "obiectiv". Operația aceasta obține altceva decât "Poezie cu voce tare" într-o scenă definită de o limbă și nu evacuează momentan textul pre-formatat (carte, etc.) pentru un alt corp (în)format performativ; acum urmărim doar un rest muzical.

Anne-James Chaton va prezenta o descendență poetică critică având legături cu clasicii modernismului experimental prin filiera avant-gardei istorice punctuate rând pe rând de poezia sonoră, poezia concretă, poezia elementară, poezia-acțiune și poezia-performance. Mai aproape de casă, raza sa de acțiune are ca loc geometric Revue de Littérature générale (RLG), un manifest prin latura sa tehnică și practică mai degrabă decât teoretică, publicat în 1995 de Olivier Cadiot și Pierre Alferi. Aceasta a afirmat și confirmat prin difuzare existența unor "Obiecte Literare Neidentificate". Prin ele, scrierea a fost declasată pentru a putea servi de tehnică de propulsie al unui nou gen și nu doar al unei opere. Totul este calibrat ca pentru performance.

Luând act de problematica autoritară a avantgardelor artistice și filosofice antemergătoare ca model de proiecție și intenționalitate cu înalt grad de microfonie, Anne-James Chaton optează pentru experimente bazate pe limbajul, sunetele și timpul colectiv fabricate în societate din necesități tehnice și comerciale. Aceste limbaje/sunete/temporalități tehnice sunt totuși, chiar în cea mai simplă formă a lor, scrieri ce pot fi descărcate de steril prin dejucarea ficțiunii unui numitor comun: tot timpul același lirism intimist desincronizat. De la lectura bonurilor fiscale la cursul bursei, Anne-James Chaton dizolvă regula aparentă a unei scrieri de uz privat pentru utilizator final ce este exprimată masiv în mod curent prin conținut textual cu aspect fotografic. Iată simplu deci poezie sonoră propulsată de sustragerea surselor scrierii de la perceperea lor vizuală pentru care au fost indirect concepute. O excepție insolită la București, folosirea Cotelor apelor Dunării, sugerată de Sâmbăta Sonoră ca exemplu anarhic și arhaic al unei scrieri prin unde, despre unde.

Ajutorul substanțial al poetului în monitorizarea progresului făcut în câmpul său de activitate este însă pionieratul facut de muzicienii ce s-au eliberat de dictatura unui vibrato sau altor intensități speculative. Practic, Anne-James Chaton ca poet sonor își estimează posibilitatea sa fizică ca fiind limitată la 30-35 de minute pentru un performance sonor. În aceste condiții de muncă el încearcă utopic să evite pierderea timpului cu actul de memorie (virtuos) caracteristic actorului sau interpretului. Poate astfel situa cât mai eficace Obiectele sale Literare Neidentificate altfel decât dramatic, muzical sau chiar performativ: "performance e trăită imediat; în actul meu de scriere vin şi rămân fără suportul final al cărții dar scriu prin amplificare, cu magnetofonul, asistat de calculator, în colaborare cu alți muzicieni, contaminat de unelte diverse".

Anne-James CHATON – poet fondator de reviste, poet instigator al muzicienilor şi, finalmente, poet sonor. Studiază "literatura efemeră" (chitanţe, flyere promoţionale, bilete de transport etc) ca bază pentru proiecte a căror dezvoltare este deseori influenţată de tehnici (compoziţionale) din istoria literaturii, a muzicii şi a artelor vizuale. Aceste elemente au luat de-a lungul timpului forma unor "partituri de poezie sonoră" (Evénements 99), cărţi performative (Napoli Napoli with the director Benoît Bradel), picturi scrise (Autoportraits, Portraits), instalaţii (Papier Peint, Family Mart et Compagnie) şi obiecte (Intérieurs).

Condus de aceste explorări prin numeroase scene literare şi muzicale (a fondat revistele Dérivation şi TIJA în 1995, respectiv 1997; festivalul de muzică şi poezie Sonorités în 2004), Chaton se foloseşte de limbajul scris, recitat şi vizual pentru a crea noi oralităţi. A colaborat de-a lungul timpului cu grupul olandez The Ex, mai ales în duouri cu chitaristul Andy Moor, dar şi cu compozitorul şi artistul sonor grec Yannis Kyriakides şi muzicianul german Carsten Nicolai (Alva Noto).

Performance realizat cu sprijinul Institutului Francez din Bucureşti in cadrul Târgului de poezie 21-23/10.

Preview la performance Anne-James CHATON

2010-10-12T10:26:00.009+03:00

Un fragment oarecum istoric în loc de preview

Anne-James Chaton, Vie de Cristophe Colomb d’après Jules Verne

Vie De Cristophe Colomb D’Après Jules Verne comes from a forthcoming book of sound poems by Chaton, Vies D’Hommes Illustres D’Après Les Écrits D’Hommes Illustres. It contains 11 biographies of historic figures rewritten by Chaton in the styles of other well known figures: Christopher Columbus in the style of Jules Verne, Napoléon by Stendhal, Richard Wagner by Friedrich Nietzsche and so on. The book will be published by Al Dante in November 2010.

Mai multe aici & aici.

RESTART SÂMBĂTA SONORĂ

2010-09-26T16:16:00.001+03:00

FIŢI PE FAZĂ!!!

DYSLEX - 26/06

2010-06-20T19:53:00.012+03:00

Concert de închidere al celui de-al II-lea sezon

al Sâmbetei sonore

Suntem lăsaţi să credem că tot ceea ce contează în prezent e pe prima pagină de google, dar iată că în cazul muzicianului Dyslex e doar pe jumătate adevărat. Una dintre singurele şi cele mai puternice figuri ale noise-ului românesc pare să-şi îmbrace producţiile într-o aură de mister poate uşor pretenţios, dar tăios de exigent. Ce trebuie să ştiţi înainte de toate e că Dyslex explorează teritorii « la reflux » şi îşi alege publicul. Invitându-l în concert la închiderea celui de-al II-lea sezon, Sâmbăta sonoră îşi face un cadou de zile mari.

Fotografii de Irina Stelea

Sponsor: Roy&Dâmboviceanu / Corcova Vineyards

în parc cu contemporanii noştri preferaţi ANULAT

2010-06-08T00:37:00.005+03:00

EVENIMENT ANULAT DIN MOTIVE TEHNICE

Ne cerem scuze pentru eventualele neplăceri create şi promitem să nu se mai întâmple.
Sesiunea în parc cu contemporanii noştri preferaţi va fi reprogramată în septembrie.

Mulţumim NAG #4 pentru sprijin şi înţelegere.

Groupe de Recherches Musicales, 29/05

2010-05-21T20:40:00.021+03:00

SÂMBĂTA SONORĂ la Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi

Groupe de Recherches Musicales
Carte blanche lui Christian Zanési

Grupul de Cercetare Muzicală (GRM) de la Institutul Naţional al Audiovizualului (INA), de la fondarea în forma sa actuală, în 1958, de către Pierre Schaeffer, este un loc unic de cercetare, creaţie şi conservare în domeniile sunetului înregistrat şi al muzicilor electroacustice. Ca răspuns la aşteptările muzicienilor, compozitorilor, sound designerilor, GRM dezvoltă de mai mulţi ani o paletă de unelte inovatoare de reprezentare şi tratare a sunetului care astăzi sunt universal recunoscute.

Sezonul de concerte « Multiphonies » programat în fiecare an încă din 1978 în sala Olivier Messiaen de la Maison de Radio France oferă ocazia compozitorilor din diverse orizonturi să experimenteze aceste unelte şi să-şi prezinte lucrările realizate în studiourile GRM. Acest patrimoniu muzical face obiectul cercetărilor în ştiinţele muzicii şi este pus în valoare de o colecţie de compact discuri inaugurată în 1984 (mai mult de 100 de referinţe) şi printr-o serie de emisiuni la radiourile France Musique şi France Vivace.

http://www.ina-entreprise.com/entreprise/activites/recherches-musicales/index.html

Aula Palatului Cantacuzino. Photos: Irina Stelea / CNDB

Selecţie de lucrări realizate şi create la GRM:

Roger COCHINI, La schiuma dei rumori, 1999/2000, 11’
Beatriz FERREYRA, Dans le point infini, 2006, 15’40”
Diego LOSA, Cronicas del tiempo, 2005, 15’
Philippe LEROUX, Objets trouvés… posés, 2009, 13’03”
Agnès POISSON, Parabole du grenier, 2009, 16’10”
Christian ZANÉSI, Tours et détours en 78 tours, 2008, 15’10”
Daniel SCHACHTER, Fantasmas urbanos, 2005, 16’08”

Roger COCHINI

Născut în 1946 la Marsilia. Studii muzicale şi ştiinţifice: clasa lui Pierre Schaeffer la Conservatoire National Supérieur de Musique/Paris; fizică la Institut National des Sciences Appliquées/Lyon. Membru al GRM între 1970-1972 şi al Groupe de Musique Expérimentale/Bourges (acum IMEB) între 1972-1996. Coordonatorul departamentului de muzică electroacustică al Ecole Nationale de Musique et de Danse/Bourges din 1983. Profesor la Université de Lille 3 la Département d'Etudes Musicales între 1996-1999 şi la Centre de Formation des Musiciens Intervenant à l'Ecole între 1996-2000.

Opere principale: Remparts d'Ainay (GRM 1972), Eva ou les yeux fermés (GMEB 1975), Chansons de Gestes (GMEB 1977), Lullaby (GMEB 1979), l'Ouïe lumière (GMEB 1994), Tout est bon dans le poulet (hommage à Pierre Schaeffer, studio privat 1996), La schiuma dei rumori (GRM 1999/2000), Preuve-Epreuve (GRM 2002/2003)

Discografie: "Eva ou les yeux fermés - Chansons de Gestes - Lullaby - l'Ouïe lumière - Chaste Fleu, mon capitaine... Chaste Fleur!" CD - Chrysopée électronique, Bourges, LDC 278 1103; "La schiuma dei rumori" – MIT Press, 2001, Computer Music Journal.

La schiuma dei rumori, 1999/2000, 11’ (comandă INA-GRM)
Această piesă face parte din lucrările concepute la începutul anilor 70 şi al căror titlu generic ar putea fi cel al uneia dintre ele: Chansons de Gestes (cântece gestuale). Gesturi ale corpului uman şi ale corpurilor sonore. Gesturi din lumea animală. Gesturi artificiale sau marcate de sensul istoriei. Gesturi din această muzică emanată de lumea în care trăim.

Împreună cu acestea, acompaniate de un sens al originii, gesturi proprii studiourilor noastre şi exprimării dezvoltate în ele... pe perioada unei întâlniri sau al unui cântec, preaplinul sonor constituindu-se în sursa sunetelor.

Beatriz FERREYRA

Studii de pian cu Celia Bronstein (Buenos Aires 1950-56), de armonie şi analiză muzicală cu Nadia Boulanger (Paris 1962-63), urmate de studii de muzică concretă cu Edgardo Canton (GRM şi RAI, Italia l963) şi compoziție cu Earl Brown şi Georgy Ligeti (Darmstadt l967).

Între 1963 şi 1970, Beatriz Ferreyra lucrează la GRM pentru Service de la Recherche din cadrul O.R.T.F. sub direcţia lui Pierre Schaeffer, colaborând la realizarea piesei emblematice Solfège de l'Objet Sonore. Din 1975, face parte din Collège de Compositeurs al IMEB; câştigă mai multe premii la concursuri internaţionale şi participă la colocvii şi seminarii de muzică electroacustică; a compus piese pentru comenzi făcute de statul francez sau asociaţii muzicale internaționale, spectacole, film şi balet; a fost invitată ca membru al juriului la concursuri internaţionale de muzică experimentală şi a publicat articole în reviste şi jurnale de specialitate.

Dans un point infini, 2006, 15’40”
Piesă realizată pe baza exerciţiilor tehnice întreprinse cu violonista Veronica Kadlubkiewicz, căreia îi dedic această piesă.

Diego LOSA

Născut la Buenos Aires în 1962, a studiat în Argentina flaut, saxofon şi armonie. A urmat cursuri de iniţiere în noi tehnici de analiză muzicală şi deţine un certificat de aptitudine în execuţie muzicală. Se specializează pe tehnici sonore şi dezvoltă o practică expertă a echipamentelor folosite.

Membru al GRM şi responsabil cu digitalizarea operelor originale ale grupului, Diego Losa este coordonator tehnic al concertelor şi asistent tehnic al compozitorilor invitaţi. Înainte de instalarea sa în Franţa în 1996, a lucrat ca producător la LIPM (Laborator de Cercetări si Producție Muzicală din Buenos Aires), asistent tehnic al teatrului şi centrului cultural Recoleta şi a predat tehnici de compoziţie electroacustică la facultăţile din Cordoba şi Rosario Santa Fe.

A compus muzică pentru spectacole de dans şi de circ: Ici, là... ailleurs cu compania Fréderique de Bitte; pentru Dans de beaux draps produs în cadrul celui de-al doilea festival al circului contemporan (2001); Scènes d’amour et de guerre pentru compania Les odes bleues (1999) la teatrul Alexandre Dumas din Saint Germain en Laye. Colaborează cu grupuri de muzică tradiţională sud-americană şi formaţii de jazz.

Piese acousmatice şi mixte: Human Concret Music Project cu Rewind (human beat boxer); Ice Float, muzică compusă pentru instalaţia artistului norvegian Laila Kolostiak; Nouvelles de l'est, trei saxofoane şi GRM Tools, live; Historias de dos mundos, vioară, violoncel şi bandă; Cronicas del tiempo, piesă acusmatică multicanal creată în 2005 la GRM, La strategie du vent, flaut octobas şi GRM Tools, live; Ciudad, chronique d'un voyage inachevé, harpă celtică şi bandă.

Muzică pentru cinema: Exitescape de Laila Kolostyak (Fr/No), Europolis de Cornelius Gheoghiţă (Fr/Ro), Ice Float de Laila Kolostyak (Fr/No), Déchaîné de Olivier Monot (Fr), Les inhumaines de Olivier Monot (Fr).

Cronicas del tiempo, 2005, 15’
După Ciudad, prima piesă comandată de GRM şi evocare a unei călătorii neterminate, această piesă este transcrierea acustică a amintirilor din trecutul, prezentul şi viitorul relatat de un călător. Muzica recompune imaginile mentale ale unui individ supraexpus memoriei colective ale unei ţări. Piesa a fost concepută şi difuzată pe dispozitiv multitrack (5.1) şi reprezintă o expunere a inconştientului, o reflecţie asupra senzaţiilor realizată cu sunete înregistrate în Buenos Aires la diferite epoci (1980-1996) şi apoi transformate cu GRM Tools.

Philippe LEROUX

Philippe Leroux e născut în 1959 la Boulogne sur Seine. Studiază la Conservatoire National Supérieur de Musique din Paris cu Ivo Malec, Claude Ballif, Pierre Schaeffer şi Guy Reibel unde obţine de trei ori primul premiu. Studiază de asemenea în această perioadă cu Olivier Messiaen, Franco Donatoni, Betsy Jolas, Jean-Claude Eloy şi Iannis Xénakis. În 1993 intră în rezidenţă la Villa Médicis unde rămâne până în octombrie 1995. Este autorul a peste şaizeci de lucrări pentru orchestră sinfonică, piese acusmatice, vocale, pentru dispozitive electronice şi muzică de cameră, comenzi ale Ministerului Francez al Culturii, Orchestra Filarmonică Radio-France, Südwestfunk de Baden Baden, IRCAM, Les Percussions de Strasbourg, Ensemble Intercontemporain, Ensemble 2e2m, INA-GRM, Nouvel Ensemble Moderne de Montreal, Ensemble Ictus, Festivalul Musica, Ensemble BIT 20, Fundația Koussevitsky, Ensemble San Francisco Contemporary Music Players, Ensemble Athelas, Orchestre Philharmonique de Nice, Orchestre National de Lorraine, CIRM şi alte instituţii.

Operele sale sunt interpretate și difuzate în Franța și în străinătate la Festivalul din Donaueschingen, Festivalul Présences de la Radio France, Festivalul Agora, Festivalul Roma-Europa, Festivalul din Bath, Festivalul Musica, Zilele ISCM din Stokholm, Festivalul MNM din Montreal, Festivalul Musiques en Scènes din Lyon, Festivalul Manca, Festivalul din Bergen, Festivalul Ultima d’Oslo, Festivalul Tempo din Berkeley, BBC Symphony Orchestra, BBC Scottish Symphony Orchestra, Philharmonia Orchestra, Philharmonie Tchèque, Orchestre Philharmonique de Lorraine, etc.

A obținut numeroase premii: Premiul Hervé Dugardin, Premiul "cea mai bună creție muzicală contemporană a anului 1996" pentru (d')ALLER, Premiul SACEM pentru compozitori, Premiul André Caplet al Académie des Beaux-Arts de l'Institut de France, premiul Paul și Mica Salabert pentru Apocalypsis și premiul Arthur Honegger de la Fondation de France pentru ansamblul operelor sale.

A publicat numeroase articole despre muzica contemporană și ține conferințe și cursuri de compoziție în locuri precum University of Berkeley din California, Harvard, Grieg Academie din Bergen, University of Columbia din New York, Conservatorul Regal din Copenhaga, Fundația Royaumont, IRCAM, Conservatorul American din Fontainebleau, Conservatoires Nationaux supérieurs de Musique din Paris și Lyon, Domeniul Forget din Quebec.

Între 2001 și 2006 predă compoziție la IRCAM în cadrul programului de informatică muzicală. În 2001 și 2006 predă de asemenea compoziție la Mac Gill University din Montreal cu sprijinul Fundaţiei Langlois. Între 2007 și 2009 este compozitor în rezidență la Arsenalul din Metz și la Orchestre National de Lorraine. Din septembrie 2009 predă compoziție la Université de Montréal (Canada).

Objets trouvés... posés, 2009, 13’03”
O lucrare de sunete fixate compusă în 2009, comandă a INA-GRM. Zece ani au separat această piesă de prima de același tip: M.É. Zece ani în care s-a strâns material sonor prin hazardul înregistrărilor, al cablajelor pe output-urile diverselor sintetizatoare « corcite » de câteva încercări de modificare, uneori fragmente sonore lăsate de studenţii mei pe calculatoare, în dorinţa ardentă, încă îndepărtată, de a compune o nouă piesă acusmatică. Plăcerea acestei colecte de alt gen decât cea a lui Messiaen care aduna cântecele păsărilor, m-a făcut să remarc în aceste obiecte sonore ceva dat, în sensul pe care l-ar fi acordat Husserl acestui cuvânt scriind: « să revenim la lucruri aşa cum sunt defapt ». Astfel am procedat în recenta mea piesă pentru orchestră De la disposition: mi-am propus să dispun aceste obiecte, în sensul de dispositio, fără să intervin în alt mod decât plasându-le de fiecare dată intr-un fel diferit şi variat, încercând să uit ceea ce ştiam despre aceste fiinţe sonore şi despre propria-mi muzică.

şocuri sonore, umflături disparate şi deflagraţii ale unor voci îndepărtate şi saturate cedează puţin câte puţin locul sunetelor suflate, granulate şi cu irizări armonice, într-un unic şi descrescător gest formal. Ca în multe dintre piesele mele, câteva sunete banale – cum ar fi erupţia unui zgomot de ambianţă înregistrat în atelierul meu – amintesc că muzica şi cei care o fac nu trăiesc în afara vieţii. Sunetul unei ţeve sparte a reuşit – în timp ce ascultam în căşti – să se iniţieze în texturile sonore şi într-un discurs muzical bazat pe morfologii şi structurat de tonalităţile înalte, diferitele tipuri de activităţi şi lucrul cu memoria.

Heterogenul iniţial s-a unificat într-un singur gest, iar muzica s-a pacificat!

Agnès POISSON

Compozitoare şi artistă cu normă întreagă. Instrucţie muzicală clasică (violoncel). Abordează iniţial compoziţia în cadrul lucrului în teatru. Urmează studii muzicale la universitatea din Pau. Fondează în 1995 asociaţia « Préludes ». Crează « Pardoseala Muzicală » şi numeroase instalaţii sonore. Participă la festivalul Futura între 1996 şi 2002, atât pentru programarea concertelor cât şi pentru interpretare. Crează spaţii sonore pentru expoziţii de sculptură. Realizează o scenografie sonoră pentru Tour de Crest. Crează instalaţii sonore şi plastice pentru Art in Situ de la Roche/Grâne (Drôme), Oxford (GB) şi Bonn (D), « Centre du son » în Isère şi diverse alte manifestaţii. Până azi a compus mai bine de 70 de lucrări acusmatice printre care şi « Motifs sur un fil » (2007, comandă GRM) recomandat de ediţia a 11-a a Tribune Internationale de Musique Electroacoustique.

Parabole du grenier, 2009, 16’10”
Titlu al unui sub-capitol din Traité des objets musicaux de Pierre Schaeffer.

"Când mă întorc să visez în podul de pe vremuri, nu mai cobor niciodată."

Obiectele sonore care aşteaptă în pod manifestă dorinţa unei consideraţii colective. Deschiderea cutiei cu sunete lasă să scape la întâmplare valuri de sunete ample, valuri ce umflă pânzele de micro sunete dezordonate. Tot ceea ce se află în pod poate să se manifeste intr-o bună zi. Însă obiectele sonore sunt cu adevărat obiecte pe care le stivuim pentru că au devenit inutile, sau obsolete?

Subiectul e purtat de o intrigă. Aceste sunete adunate, repertoriate, analizate, oare se vor împrăştia pe neaşteptate, refuzând aceste criterii de clasificare? Din acestă deschidere spre lume ca o gură de aer prospăt, un cufăr cu minunăţii, apar, imateriale, invizibile comori. Totul este vesel, nebunatic, exact atât cât trebuie, după care liniştea îşi reintră în drepturi, rafturile şi dulapurile se reumplu, tumultul trece cuminte.

"În pod, experienţa zilei poate să şteargă fricile nopţii." (Bachelard)

Christian ZANÉSI

Fost student al profesorilor Guy Maneveau şi Marie-Françoise Lacaze (Universitatea din Pau, 1974-1975), apoi al lui Pierre Schaeffer şi Guy Reibel (Conservatoire de Paris, 1976-1977).

Încă de la intrarea în GRM în 1977, a multiplicat experienţele, realizările şi întâlnirile. Stă la originea a numeroase proiecte din domeniul radiofonic, al publicaţiilor şi al manifestărilor muzicale, în special: emisiunea Electromania de pe France Musique, festivalul PRESENCES électronique şi colecţia de CD-uri « Archives GRM », « Bernard Parmegiani, l’œuvre musicale », « Luc Ferrari, l’œuvre électronique ». Azi este director adjunct al GRM.

Începând din anii 90 compune în al său home studio şi îşi ia inspiraţia din ăntâlnirile poetice cu sunetele remarcabile.

Tours et détours en 78 tours, 2008, 15’10”
Întâmplarea (care face uneori lucrurile atât de bine) mi-a pus în mâna în primăvara lui 2007 un disc faimos de 78 de turaţii, gravat de Pierre Schaeffer în 1949, constituit în principal de simple sunete de instrumente (oboi, flaut, percuţii metalice, voci « radio »…), prezentate sub formă de şanţuri închise, adică sunetele se repetau în mod identic timp de câteva momente. Este vorba despre discurile ce conţin materialul folosit în compoziţia « Suite pour 14 instruments » ascultată pentru prima dată la radio Paris-Inter în noiembrie 1949.

Am fost frapat de blândeţea discretă care se degaja dina ceste sunete şi m-am simţit ca un copil care descoperă într-o cutie uitată un foarte vechi film de familie.

Am luat doar câteva dintre aceste fragmente şi le-am lucrat în asociere cu materiale electronice care îmi sunt importante pentru mine în ultimul timp. Am păstrat de asemenea – variându-l uşor – celebrul ritm al discurilor cu 78 de turaţii (78 à la noire) care după părerea mea este una dintre cheile succesului muzicii concrete de la începuturi. Încet mi-am dat seama că lucram cu ideea de fragilitate, cu acel sentiment de dispariţie ineluctabilă a fiinţelor şi lucrurilor.

Daniel SCHACHTER

Născut în 1953 la Buenos Aires. Începând cu anii 80 își orientează cercetările spre noile tehnologii de producție și transformare a sunetului. A lucrat în acest domeniu cu Enrique Belloc, împreună cu care a participat în diferite ansambluri de muzică electroacustică live. Studiază economia și informatica la Universitatea Națională din Buenos Aires, terminându-și studiile în 1983. A participat în Argentina și în străinătate la mai multe cursuri și seminarii de compoziție asistată de calculator, printre care stagiile de Csound animate de Riccardo Bianchini de la Conservatorul Sf. Cecilia din Roma invitat de Laboratorul pentru Cercetare şi Producție Muzicală (LIPM) din cadrul Centrului Cultural Recoleta din Buenos Aires. A animat mai multe ateliere și predat cursuri de muzică acusmatică: profesor și cercetător la Licenciature en Audiovision de la Universitatea Națională din Lanús, co-director artististic al festivalului internațional Sonoimágenes, profesor la Licenciature în Arte Electronice la Universitatea Națională din Tres de Febrero și la Conservatorul Julian Aguirre unde este coordonatorul laboratorului electroacustic. În 2002 este invitat de Universitatea din La Serena (Chile) în rezidență ca profesor al cursului de calificare pedagogică în muzică electroacustică. Membru fondator al RedASLA (Reţea de Artă Sonoră Latinoamericană), membru al Federației Argentiniene de Muzică Electroacustică și compozitor asociat la Laboratorul LIPM din Buenos Aires.

Opera sa a fost recompensată prin premii şi menţiuni onorofice, cum ar fi: Premiul de compoziţie al oraşului Buenos Aires 1997-98 pentru Intramuros II (lucrare electroacustică live); Premiul TRIME 1994 (Tribune Nationale de Musique Electroacoustique, CIM UNESCO) pentru Seine sans e, lucrare acusmatică compusă la GRM în 1993; menţiunea TRINAC 1987 (Tribune Nationale des Compositeurs, CIM UNESCO) pentru A la Noche II (două instrumente şi voce); Premiul Ars Contemporanea 1978 pentru Balada (clarinet şi pian).

Invitat de GRM a compus Seine sans e (1993), iar Espejos Virtuales (1994) este o comandă GRM. Invitat de Sonic Arts Network (societate electroacustică britanică) şi-a prezentat lucrările în concert şi a susţinut conferinţe la Concresul Anual 2004 ce are loc la Universitatea De Montfort, Leicester cu sprijinul a British Academy.

Aproape toate lucrările sale au fost prezentate în festivale, cicluri de concerte şi congrese în Argentina, Uruguay, Chile, Brazilia, Statele Unite, Canada, Franţa, Anglia, Scoţia, Australia, Suedia, Olanda, Italia şi Cehia. Compoziţiile sale sunt editate de Cosentino (Buenos Aires), Pogus Records (New York), Fondul Naţional pentru Arte din Argentina, Consiliul Argentina Muzicii, Universitatea Naţionala din Lanús.

dans@cponline.org.ar - www.schachter.netfirms.com

Fantasmas Urbanos: Ruptura – Llamado – Caída – Ausencia – Cifra, 2005, 16’08” (comandă INA GRM)
Fantasmas urbanos este o colecţie de vestigii, amprente sau urme de sunet ce rămân ca reflecţie a faptelor şi a persoanelor. O aventură jucată de parteneri sonori ce ne ating percepţia în timp ce sugerează anumite elemente care stau între amintirile împărtăşite. Piesa este compusă din cinci secvenţe sau episoade ce descriu un parcurs ce merge de la sunete concrete puternic evocative până la sunete transformate, arătând opoziţia tonicitate-complexitate spectrală şi subliniând elemente în general mai puţin evidente pentru ascultătorul obişnuit.

Fiecare nou episod apare ca o consecinţă a precedentului şi prezintă o multitudine de referinţe sau citate scoase din context sau puternic alterate. Elementul distinctiv este în mod constant gestualitatea sunetului, accentuată de tratarea dinamicii şi a protagonismului regiunilor subgrave şi supraacute. Titlurile episoadelor nu fac referinţă la caracteristicile materialelor, ci la evoluţia texturală a muzicii. Ruptura (Ruptură) prezintă un dialog între tonic şi complex, unde păreau să nu existe puncte intermediare. Sunetul se frânge ca şi cum s-ar plia sau s-ar răsuci asupra lui însuşi, arătând elemente evocative ale imaginarului urban : sunete vocale, cuvinte, fraze, ţipete etc. amestecate sau confruntate cu propriile lor transformări. Llamado (Strigare) sugerează victoria tonicităţii şi insinuează memoria ritmică a tangoului, însă paşii săi duc în mod teatral spre Caida (Cădere) care prin contrast prezintă o mişcare de pulsaţie ce descreşte acolo unde sunetele complexe recapătă protagonism. Tensiunea creşte de la început până la Ausencia (Absenţă) care poate fi percepută ca o convergenţă sau o rezolvare a episoadelor precedente. Aici contrastele dinamice sunt foarte marcate. Apare un impact sonor major ce se topeşte până la limita audibilului, repetat de trei ori cu răspunsuri diferite. Cifra (Cifră) este episodul final şi cel mai lung dintre toate. Discursul este divizat în mai multe straturi într-un joc de afinităţi de tip coincidenţă-divergenţă, cu o relaţie echilibrată de tip tensiune-relaxare ce conduce piesa pâna la sfârşit şi propune publicului ascultător o explorare a universului sonor al elementelor statice.

Titlul sugerează o caracteristică de cod secret, evident şi ascuns în acelaşi timp, proprie « spaţializării » din arta acusmatică.

Excepţional, sesiunea GRM nu va putea fi ascultată pe blog.
Exceptionellement, la session GRM ne sera pas mise en ecoute sur le blog.

Sponsor: Roy&Dâmboviceanu / Corcova Vineyard şi Buni Best Food (www.bunicatering.ro)

MICRO TERITORII, 15/05

2010-05-10T23:49:00.011+03:00

Escucha Bucuresti + workshop de field recording

"Sâmbata sonoră a creat spațiul pentru prima încercare bucureșteană de a strânge un grup creator în jurul ideii de înregistrare de teren – neutilizată în scop jurnalistic sau pedagogic explicit. Este una dintre direcțiile artistice care aproape lipsesc din ritmul nostru cultural. De ce? ... răspunsul cred că trebuie căutat în psihologia citadină dominantă în aceasta vreme.

Sa mergi cu microfonul în mâna pe străzi, să-ți înregistrezi propria intimitate sonoră, să faci din ureche principalul element senzorial, pentru ca astfel să descrifreze mesajul pe care mediul de viață i-l transmite direct, vibrație la vibrație, să accentuezi, astfel, o nouă dimensiune a memoriei afective, artistice. Sunt doar câteva dintre ideile pe care acest prim atelier a dorit să le transmită sau să le adauge unei precedente experiențe artistice."

(Maria Balabaș)

Răzvan LERESCU, B-2010, 4'33"

Dan ANGELESCU, Fictitious Street, No. 4, 6'38"

Delia ONIGA, Tribunalul București, 2'03"

Mara MĂRĂCINESCU, Buc Ses Mixdown, 11'39"

Ștefan VOICU, Eterna spălare pe dinți (titlu eventual), 1'57"

Sorin PĂUN (Randomform/minim.all), Frozen Memory 5 (Subway Loop), 2'58"

Alex PETI, Vorbesc de loop, 4'10"

Gili MOCANU (BITUM), Ese_Ako, 13'19"

Miron GHIU & Michele BRESSAN (The Flying Wolves), Escucha Bucharest from Outer Space (They Came in Peace), 8'02"

Maria BALABAȘ, Africa Estului (Flash mob), 10'00"

În urma workshop-ului, în paralel cu sesiunea de listening:

http://groups.yahoo.com/group/field_recording

Co-op de proiecte/idei/know-how pentru înregistrari (de sunet) de teren cu scop de sine stătător. Difuzare de piese bazate pe field recording prin upload. Un fel de laborator/netlabel, daca e vorba de ramă...

Important: microfon și căști pentru căutat sunete! Mai puțin important: straight-up (dintr-o bucată), editare sau muzicalizare prin colaj, mix, loops etc.

Participare liberă/feedback încurajat.

-

Micro teritorii

Sunt multe feluri la fel de utile în care subiectul field recording poate fi abordat. Deja, să luam în considerare faptul că practic orice sunet poate fi înregistrat, chiar și cele pe care urechea umană nu le distinge (mi s-a povestit despre o artistă montrealeza care, împreuna cu o echipă de cercetatori, a dezvoltat un sistem de înregistrare a sunetelor produse de micro-mișcările tectonice). Există și o istorie a înregistrarii care începe cu voci pe cilindre de ceară, o istorie a directului la radio (pas intermediar între transmisia în direct la mari distanțe și înregistrare), înregistrări cu scop antropologic și etnografic, cele științifice, jurnalistice și inchizitorii; adică mesaj verbal, muzică, dar la fel de bine, minutele unei întruniri, sunet pentru cinema etc. Toate acestea ne par familiare în înșiruire, dar alegând să poziționăm și diferența dintre ascultat si auzit, v-ați gândit vreodată că sunetele naturii le cunoaștem de fapt de la televizor?

Tele-enciclopedia și mai târziu National Geographic ne-au construit o memorie a unor sunete ale naturii pe care nu le-am experimentat niciodată fără intermediar tehnologic. La felul în care suntem dispuși să ascultăm sunetele naturii, spectrul de sunete la care am avea acces în realitate ar depinde de faptul că avem sau nu bunici la țară, că avem sau nu o natură atentă și contemplativă, că avem timp de vacanțe și alegem excursiile în natură, dacă ne-am rătăcit vreodată în padure și de frică am auzit de zeci de ori mai multe zgomote (unele poate doar imaginate), două-trei vaci, pisici și câteva voci de orătănii de care ne ținem oricum departe. Noi știm însă poate mai bine cum urlă câinii dingo, cum tropăie furnicile roșii în Amazonia sau cum foșnește iarba arsă de soare din centrul Australiei. Dar un iceberg nu are nevoie să-i confirmăm că s-a prăbușit cu un zgomot infernal, iar universul sonor de o surprinzătoare bogație de la baza firelor de iarbă din orice parc bucureștean e acolo oricum. Spectru restrâns dar real vs. inaccesibil dar prezervat.

Pierre Henry, unul dintre cei doi părinți ai muzicii concrete (împreuna cu Pierre Schaeffer), consideră ca fundamentale pentru construirea imaginarului sonor și a muzicii câteva sunete elementare cum ar fi furtuna, vântul, animalele și amintirile sonore din copilărie (pentru mai multe idei, vezi capitolul 'De la Ritournelle' din Mille plateaux, de Deleuze și Guattari).

La rândul sau, Pierre Schaeffer îsi propunea o instalare a sunetelor naturii prin intermediul înregistrării astfel încât ele să vorbească despre ele însele și să ne aducă un mesaj dintr-o lume care altfel ne-ar fi necunoscută.

Erik Samakh, artist ce-și propune să ne învețe să înțelegem natura, folosește pentru acest scop următoarele "materiale și tehnici": piatra, apa, lumina (senzor de lumină), electronice, turbine, pompe, acumulatori, plante (bambus), reptile, insecte, păsări, mișcare, sunet, prezență, absență...

De aici am putea înțelege pe de o parte că rolul artistului este să încodeze informația din real pentru a ne-o face inteligibilă prin opere/lucrări/piese, iar pe de altă parte că imaginarul despre natură nu este natura și că autenticitatea surselor nu ne apropie mai bine de adevăr.

Se spune că sunetul vântului de sinteză (produs în studio) e mai aproape de ce recunoaște memoria noastră decât sunetul înregistrat în plină bataie a vântului. La fel de bine decontextualizarea sunetelor le poate face monstruoase. Sau altfel: reproducerea prin alte mijloace a sunetelor reale ne poate duce mai aproape de o experiență fizică: sunetul desenului unui râu de-a lungul întregului său curs pe o hartă imaginară sau descrierea urletului lupilor.

Dar iată că natura (se) trăiește într-un zgomot constant. Producția de sunet poate fi reziduală (fâlfâitul aripilor păsărilor în zbor) sau funcțională (păsările își marchează/definesc/delimitează teritoriul prin cântec). Faptul că pentru noi aceste sunete se identifică cu frumusețea și puritatea e strict o chestiune de context și de perspectivă. Imaginați-vă că ne deplasăm înțelegerea contemporană față de natură cu doar "2 grade" sau cu câteva zeci de ani, și deodată mare parte din natură devine înspaimântătoare. Când sunetele anunță un pericol real, instinctul de supraviețuire se activează în mod violent...

Raportul la sunetul naturii e doar de curând unul estetic sau protectiv-ecologic. Noțiunea de peisaj e inventată de orășeni. Aceeași bucată de pământ ne poate aduce aminte de curba unei coapse grațioase sau poate fi echivalentul unei cantități de cartofi pe metru pătrat. Ba mai mult, agricultorii consideră aceeași bucată de pamânt ca sursă de hrană vitală, dependentă major de capriciile naturii, dar și loc de tortură pe timpul lucrărilor sezoniere. Natura a intrat astfel (conceptual vorbind) într-un proces de artializare (cuvânt inventat de francezi) în care Muntele Fuji e înainte de toate cele 36 de vederi ale Muntelui Fuji de Hokusai. La fel și Muntele Saint Victoire din picturile lui Cézanne. Cu alte cuvinte, azi se vizitează mai degrabă personaje din opere de artă decât elemente ale naturii.

Robert Murray Schafer, pentru cartea The Tuning of the World (1977), inventează termenul de peisaj sonor (soundscape) pentru a vorbi despre ecologia sonoră, care în piesele lui cu sunetele orașului Vancouver ne situează în mod paradoxal într-un raport temporal cu un teritoriu definit. În analiza pe care o face despre evoluția sonoră a orașelor de-a lungul istoriei sub forma unei arheologii sonore, Schafer menționează printre altele sunetul clopotului bisericii ca fiind înlocuit de sirenele uzinelor la începutul erei industriale. Sunetele cele mai puternice coincideau cu construcțiile cele mai înalte, care la rândul lor reprezentau puterea într-un moment al civilizației. Scăparea dintr-o formă controlabilă a acestor sunete produse de elementele civilizatorii sunt ceea ce azi numim poluare sonoră.

În final e important de menționat faptul că recuperarea memoriei sonore este strict legată de evoluția tehnologica. Fidelitatea înregistrării și redării contribuie major la felul în care natura (în complexitatea ei) este astăzi percepută.

Annea LOCKWOOD, Kazan Gorges to Tutrakan, 17’06”

Janet CARDIFF, A Large Slow River, 18’01”

SILLYCONDUCTOR, Pastorala Jr., 9’09”

Geir JENSSEN, A Yak Caravan is Coming, 4’53”

Mark GRISWOLD, Elephant Seals, 7’34”

Jon TULCHIN, Fly Swarm, 3’20”

Jon TULCHIN, Tree Creatures, 7’36”

Jon TULCHIN, __, 5’03”

Doug VAN NORT, Prelude Storm, 3’54”

Marcos FERNANDES, April Showers, 5’24"

S. ARDEN HILL, Snowfall in December, 4’48”

Sponsor: Roy & Dâmboviceanu CORCOVA

>>> 8-9 mai 2010, orele 13-17

2010-05-02T17:54:00.011+03:00

Workshop de field recording

coordonator Maria Balabas

http://www.myspace.com/vorbaaa

http://www.dimineatacrossover.radiocultura.ro

http://vorbas.blogspot.com

"O excursie ilegală cu trenul în Germania, finalizată cu o vizită la Poliţie şi implicaţii monstrous kafkiene pentru mine şi prietenii mei, au dus, poate, la prima mea încercare serioasă de a spune o poveste, prin înregistrări; a apărut, astfel, un colaj plin de străpungeri auditive de lumi, limbaje, personalităţi, un fel de turn Babel personal; amintirea mea cea mai adâncă dintr-un an petrecut altundeva decât acasă.

Poate aveţi un aparat de înregistrat, poate credeţi că vă preocupă sunetele din jurul vostru, posibilitatea ca oamenii să se definească auditiv prin mediul în care trăiesc, poate aţi vrea să creaţi senzaţia de cinematograf pentru urechi. Acest workshop este doar un prim pas către descoperirea urletelor sau tăcerilor nebănuite ale spaţiului în care trăim, ale luptelor sau compromisurilor personale cu vibraţia oraşului şi traducerea lor în impresii, obsesii, frustrări auditive; se urmăreşte memorizarea lor şi transformarea ulterioară într-un sens.

Eu lucrez la Radio România Cultural, unul dintre foarte puţinele locuri din România unde experimentele sonore pot fi şi difuzate. Mă găsiţi pe paginile web deja amintite. Din când în când improvizez alături de o trupă care nu-şi găseşte numele. "
Maria Balabaş

Inscriere obligatorie la sambatasonora@gmail.com, locuri limitate!

Rugam trimiteti un scurt text despre proiectul personal, mijloace tehnice disponibile, interes in field recording.

Atelierul isi propune sa dezvolte "call-ul for sound project"

Tema : Escucha Bucuresti
Durata : maxim 10 minute

Plimbati-va cu urechile deschise, scoateti capul pe fereastra, inchideti ochii in timpul asteptatii de la semafor, mirati-va de linistea de duminica, repertoriati sunetele recurente, incercati sa le detasati pe cele rare, identificati sursa sunetelor voastre preferate, inregistrarile si apoi montati-le astfel incat sa vorbeasca despre Bucuresti, Bucurestiul vostru.
Atentie! Urechea face o ascultare selectiva, microfonul nu.

Piesele realizate în timpul workshop-ului şi în săptămâna următoare vor fi ascultate (după selecţie) la Sâmbăta sonoră din 15 mai.

CONSUMATI PRODUSE LOCALE, 24/04

2010-04-19T15:47:00.016+03:00

Consumaţi "produse locale de muzică contemporană"?

Ringxiety este un fenomen psihoacustic ce defineşte o aberaţie din prezentul concret cu telefoane mobile, exorcizată prin forumuri de discuţie pe Internet pentru cei care au impresia că îşi aud telefonul sunând (sau "aud" un vag sunet electronic pe care îl confundă cu soneria telefonului care de fapt nu sună). Legătura dintre auz atunci când prinde în capcană comunicarea/acţiunea şi vizita ghidată pe care o încercăm azi în muzeul imaginar al lucrărilor muzicale contemporane româneşti ţine de meteahna colecţionarilor (ce suntem) de a extrage din circuitul uzual obiectele atenţiei lor. Întrebarea "cunoaştem muzica contemporană românească?" este bruiată de un "unde e muzica contemporană românească?"

A asculta este un fel de a compune cu muzică. Înţelegem această afirmaţie numai prin dimensiunea sa socială. Dacă am căuta să descriem efectul muzicii din seara asta asupra corpului şi emoţiilor, atunci ea ar fi redusă într-adevăr la statutul de produs. Valoarea de marfă a muzicii derivă din funcţia sa psihologică, abilitatea sa de a oferi plăcere (transformată în funcţia capitalistă de bun). Practica compoziţională prezentată aici prezervă însa rolul cognitiv al muzicii de a acorda subiectul muzical la forma de obiect de studiu original.

Iată câteva dintre lucrurile interesante pe care le-am descoperit în încercările de situare formală a muzicii celor 4 compozitori pe care îi prezentăm: importanţa idiomului românesc la Iancu Dumitrescu şi Horaţiu Rădulescu, compozitori ce şi-au petrecut o mare parte a vieţii în Franţa; existenţa noii avangarde (generaţia anilor ‘70) care contrar avangardelor moderniste a încercat să recupereze şi să reconsidere tradiţia; prezenţa elementelor spectrale în muzica populară românească şi în muzica bizantină; pionieratul românesc în valorizarea timbrului muzical (prin analiza tradiţiilor muzicale precedent menţionate), continuat de spectralismul francez bazat pe analiza ştiinţifică a sunetelor (în principal cu ajutorul calculatorului)…

Iancu DUMITRESCU, născut în 1944 la Sibiu, “stareţ” al spectralismului - termen pe care nu îl îmbrăţişează, deşi îşi descrie tehnicile de compoziţie ca fiind bazate pe analiza spectrului sonor. Muzica lui psihoacustică este hiperacustică/acusmatică (sursa sunetului devine de multe ori imperceptibilă, sunetele par prelucrate când nu sunt, şi vice-versa). A pus bazele unei noi şcoli româneşti de compoziţie, ce înaintează şi prin raportarea la fondul sonor comun etnic - instrumentele etnice eludează compromisul unei scări temperate de sunete pentru a descoperi armoniile naturale ce se construiesc apoi în spectrul sonor ca o infinitate de melodii virtuale.

Horaţiu RĂDULESCU (1942-2008) este compozitor al unei muzici scrise economic ce se desfasoară, însă, pe spaţii largi. Necesită un teritoriu psihologic apreciabil pentru a putea fi percepută la dimensiunile reale şi există prin două mari tradiţii, una speculativă, cealaltă creativă. A scris despre “plasma sonoră”, care implică o neo-Boetiană (sistemul obişnuit de notare în partituri) distincţie între muzica “planetară” şi cea “cosmică”.

Ştefan NICULESCU (1927-2008), compozitor, muzicolog şi profesor preocupat de folclorul muzical al Extremului Orient, de heterofonie şi de muzica electronică. Saturaţia cromatică din lucrările lui se interesează de explorarea unui aleatorism punând bazele unor noi arhitecturi formale: forma mobilă. Acestea au arătat cum forma de fugă sau forma de sonată sunt modalităţi de organizare a structurii temporale, circumscrise unor categorii sintactice, respectiv polifonia şi omofonia. În acest nou tip de formă, substratul aleatoric este controlat, lăsând posibilităţi de alegere în execuţia partiturii de către interpret, dar în limite bine stabilite.

Octavian NEMESCU, născut în 1940, a studiat compoziţia cu Mihail Jora la Universitatea de Muzică din Bucureşti, ulterior participând la cursuri internaţionale de specializare la Darmstadt. Începând cu perioada de studenţie a avut o contribuţie decisivă la emanciparea mişcării de avangardă din componistica românească.

Face parte din a 2-a generaţie (ultima) pe această direcţie (cea a anilor ‘70) care a lansat o nouă avangardă, având drept ideal nu negarea tradiţiei. Această generaţie poate fi considerată şi prima care a avut o aspiraţie de factură postmodernă. De numele său (şi al altor colegi din generaţia sa) este legată apariţia şi evoluţia curentului spectral românesc. A compus piese simfonice, corale, camerale, electroacustice, muzică ambientală, metamuzici, muzică imaginară, ritualuri colective şi individuale ce implică, pe lângă auz, şi celelalte simţuri: vizualul, olfactivul, gustativul şi tactilul. Timpul de desfăşurare a acestor ritualuri este de ordinul secundelor, minutelor, orelor, zilelor, săptămânilor, lunilor, deceniilor şi secolelor.

Muzica lui s-a cântat în multe dintre centrele culturale importante ale Europei şi S.U.A. Parte din lucrările sale sunt înregistrate, în ultima vreme, pe CD-uri de autor şi antologii cu creaţii muzicale contemporane, editate de către diferite case de discuri din România şi Europa.

Mai multe detalii pe http://nemescu.ro

Iancu DUMITRESCU, Gnosis, 1988, 19’33”

Horaţiu RĂDULESCU, Intimate Rituals, 2003, 17’05”

Ştefan NICULESCU, Chant-Son, 1989, 5’11”

Ştefan NICULESCU, Aphorisme I, 1969, 54”

Ştefan NICULESCU, Aphorisme III, 1969, 1’46”

Ştefan NICULESCU, Aphorisme VI, 1969, 1’27”

Iancu DUMITRESCU, Pierres sacrées, 1991, 13’37”

Portret Octavian NEMESCU, audiţie în prezenţa compozitorului

Finalis Septima, 1989, 14’56”

A T, 2008, 17’19”

Spectacle pour un instant, 1974, 1’51”

Secula Seculorum, 2000, 9’56”

Foto: Alexandru Patatics

Sponsor: Corcova Vineyards

ANIVERSARE!!!, miercuri, 14/04

2010-04-06T18:04:00.018+03:00

Totul este în in-TON-aţie

Klang de improvizație free jazz sau ideea de a invita unul și, în final, doi performeri dintre cei mai tehnici interpreți de muzică la instrumente clasice din lumea noastră vest-europeană și americană, la aniversarea de 1 an de SÂMBĂTA SONORĂ.

Raționament:

Absorbit de formă, apartenența la un curent nordic de free jazz este pentru Paal NILSSEN-LOVE motivația de a intra cu rapiditate și claritate în mecanica reziduurilor bogate în paroxism, sincope și, în mod paradoxal, calm pe perioada a ceea ce se numește o sesiune de improvizație. Ken VANDERMARK l-a întâlnit pe Paal pentru astfel de concerte pe scene dedicate muzicii experimentale. SÂMBĂTA SONORĂ poate face parte dintr-o astfel de scenă participând la invitarea acestor doi muzicieni în RO? Aniversarea e raspunsul!

Paal Nilssen-Love și Ken Vandermark sunt invitati în România de Asociația JADD.

Paal NILSSEN-LOVE (NO): percuţie şi tobe

Un set solo înseamnă pentru percuţionistul norvegian crearea unei situaţii sonore în care orice simţ al timpului dispare; ritmul este ascuns în spatele unor straturi, câteodată hipnotice, câteodată cvasididactice, care dau libertate improvizaţiei. Totul se construieşte astfel în jurul texturii, a timbrului, a densităţii şi a frecvenţelor, elemente care vizează dinamismul: sunetele se caută în direcţii diferite, deşi ca sursă necesită un spaţiu restrâns ce devine spaţiu al concentrarii componistice. Intensitatea se reglează nonstop şi, deşi timpul devine irelevant, fiecare moment are personalitatea şi perspectiva lui. Deconstrucţia acestui spaţiu dublu apare exprimată printr-un limbaj rizomatic, un set de expresii cărora constant li se pot da noi înţelesuri. Produsul este muzică, nu muzică de percuţie.

Portofoliul de formaţii la care a contribuit Paal Nilssen-Love include Atomic, School Days, The Thing, Frode Gjerstad Trio, Sten Sandell Trio, Scorch Trio, Territory Band, FME şi variate proiecte cu Ken Vandermark, John Butcher, Mats Gustafsson, Nils Henrik Asheim şi Lasse Marhaug.

Ken VANDERMARK (US): saxofon tenor şi bariton, clarinet Bb

Pentru suflătorul american (reedsman) un solo este o curgere continuă de tonuri şi timbre. Linii logice strâng ca într-un pachet energia ce se dezvoltă prin ocazionale şabloane/structuri ritmice şi tonale, cu toate că nu se poate spune că Vandermark caută soluţii simple. Rezultatul este o muzică crudă, cu o atenţie radicală pentru frumos, ce devine paroxistică atunci când este lăsată de ureche să preia controlul corpului, aruncând convențiile la coşul istoriei.

"Simt că solo-urile au devenit un aspect important al expresiei improvizatorilor contemporani, şi că exista acum suficient trecut creat de maeştrii acestui format (Anthony Braxton, Peter Brotzmann, Evan Parker, Derek Bailey, Paul Rutherford, Han Bennink, Joe Morris, Cecil Taylor etc). A încerca să fac faţă acestui canon şi să găsesc propriile mele soluţii la problemele inerente într-un solo (cum te surprinzi pe tine însuţi? Cum faci ca muzica să nu devină previzibilă, cum tratezi tăcerea/liniştea-silence?...) este principala mea preocupare."

Ken Vandermark are propriul cvintet, Vandermark 5, şi face parte din Peter Brötzmann Chicago Tentet (cu Paal Nilssen-Love), Territory Band, Spaceways Inc., DKV Trio.

Eveniment sprijinit de Ambasada Norvegiei.
Sponsor: Corcova Vineyards
Mulțumiri grupului REPLACE pentru setul de tobe.

CARDIOFONICA, 27/03

2010-03-24T15:30:00.015+02:00

SIDE A: despre percuţie
de Dan Angelescu

Dincolo de armonie, simetrie şi alte asemenea opţiuni, ritmul (sau absenţa lui) împinge canalele auditive spre zone atonale ale expresiei. Pentru toţi cei care bat apa în piuă maşinal, apar muzicieni la fel de înverşunaţi care detemperează/întărâtă instrumentele lovite. Aceşti potenţiali şamani au fost chestionaţi despre activitatea lor; răspunsurile (acolo unde nu sunt puse alte întrebări) se află în acest playlist.

O posibilă înlănţuire –

Există voci care spun că percuţia a schimbat muzica, aducând-o (cel puţin pe cea clasică) la forma ei actuală, aşa cum ar putea fi ea sintetizată. Sunt aceleaşi voci reducţioniste care spun că lăuta a determinat forma muzicii în Renaştere, orga în baroc etc. Alte voci spun că vocea a revoluţionat muzica, deşi aceasta era folosită de la începuturi. Cel mai probabil adevăr este că toate entităţile care contribuie la manifestarea sunetului ca formă de artă sunt într-o continuă metamorfoză, iar evoluţia acestora este un proces dinamic care nu poate fi nici privit în ansamblu din cauza multiplelor disjunţii de la un spaţiu la altul, nici împărţit sistematic pe categorii, ci doar deconstruit de infinite ori până la intersecţia cu aspectele relevante pentru cercetarea, urechea sau pasiunea implicată.

Desigur, o schimbare evidentă indiferent de context (point of view-ul compozitorului, al instrumentistului-compozitor, al instrumentistului-improvizator, al instrumentistului-interpret, al instrumentistului-instrument, al instrumentului, al ascultătorului sau chiar al artistului interesat de îmbinarea mediilor) a fost determinată de abordarea formelor. De aceea, fie că este vorba de percuţie, voce sau oricare alt instrument, nevoia de a asocia forme noi unor structuri consacrate a dus de fapt la crearea unor structuri noi. Astfel, nu vocea a capătat direct o importanţă sporită în muzică, ci modurile în care este folosită. Tocmai în acest scop se poate spune că percuţia a fost “scoasă din spatele scenei” pentru solo-uri şi cercetări libere.

Luigi Russolo, futuristul care în 1913 publica “Arta zgomotelor”, era interesat de aplicarea practică a propriului manifest prin compoziţii ce foloseau zgomote (industriale) ca material sonor, dar nu dorea să imite sunetele pentru a compune lucrări programatice. El urmărea mai degrabă folosirea lor ca “evenimente sonore”: “Deşi o caracteristică a zgomotelor este să amintească brutal de viaţa reală, arta zgomotelor trebuie să nu se limiteze la reproducerea imitativă!”. A urmat o examinare a naturii zgomotelor, intenţia lui Russolo fiind de a le altera, de a le da noi sensuri, lărgind asocierile pe care urechea este tentată să le facă din inerţie. De aici, a ajuns să îşi creeze propriile device-uri numite intonatoare de zgomot (intonarumori). A împărţit zgomotele în şase familii menite să exemplifice proprietăţile lor.

Poate şi datorită relaţiei uşor sesizabile între sunetele brute ce pot fi produse prin percuţie şi cele recognoscibile din orice mediu – lovituri, zgârieturi, clinchete etc – partiturile au devenit deseori un fel de scenariu pentru ce urma a fi interpretat, o transcriere a sunetului ca serie de instrucţiuni. Percepţia sonoră descrisă printr-o mişcare ce produce sunet, cât şi interesul din ce în ce mai interdisciplinar al artiştilor în anii ’40 au generat modularitea compoziţiei, o idee abordată de compozitori ca Morton Feldman, John Cage, Luciano Berio sau Iannis Xenakis. La primul, instrucţiunile aveau implicaţii grafice, la ultimul – matematice. Nu se poate vorbi, deci, despre o uniformizare, ci despre cum îşi structurau compozitorii materialul atunci când compoziţia în sine începuse să îşi piardă din structura inoculată de canoane. În noua concepţie libertatea interpretului varia, dar apariţia acestor partituri este una din căile ce au condus la muzica liberă a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea.

Percuţia este privilegiată în acest context. Datorită dificultăţii iniţiale de obţinere a unei variaţii de sunet, formele percusive par uşor de transcris si modulat. Interesul crescut pentru instrumentele de percuţie cu sunet determinat (variabil) s-a coagulat apoi în maniera grafică a partiturilor şi a descins spre alte medii de exprimare. Nu trebuie neglijată aici productivitatea universală a relaţiei sunet-ritm-mişcare-corp-dans, însă, în lumea vestică, principala direcţie în care s-a dezvoltat percuţia ca sunet în afara muzicii în ultimele decenii (şi aici Russolo a fost pionier) este cea a instalaţiilor sonore/sound art. Astăzi infiltrat de creaţii digitale, acest câmp a fost deschis de filiera sculpturii sonore, poate şi datorită caracterului mecanic/metalic cerut uneori şi de percuţie (în sens larg), dar şi de aceste noi obiecte.

Improvizaţia devine totală, liberă, necesară, iar timbrul, din perspectivă sonoră, devine determinant pentru spaţiu (inclusiv prin apariţia muzicii electronice). Un spaţiu abstract construit de calităţile sonore, dar şi spaţiul sunet-compozitor-instrument-ascultător. Demn de menţionat aici este Christian Boltanski, care în 2008 a început proiectul Les archives du coeur, invitând oamenii să “doneze” sunetul propriului puls unei arhive digitale pe care o va plasa în Ejima, o insulă nelocuită a Japoniei. Izolată, această arhivă a sunetului vieţii este gândită ca un viitor mit şi ca un loc fictiv în care elementele denumite anterior interacţionează.

Scenarii de joacă: extragerea percuţiei din piesele prezentate în sesiunile anterioare, urmată, bineînţeles, de o ascultare dedicată; lovirea obiectelor proximale pentru a genera sunet, aplicabil la SÂMBĂTA SONORĂ în timpul unei pene de curent sau în cadrul Orei Pământului :) studierea diferenţelor dintre vocea “interioară” şi cea reală; reinterpretări multiple ale “Simfoniei metronoamelor” a lui Ligeti.

În consecinţă, Cardiofonica şi cardiofonia pot însemna: a da viaţă percuţiei; interacţiunea compozitor-interpret-percuţie; perceperea şi interpretarea oricărui sunet natural ca sunet muzical; perceperea sunetelor ca având o existenţă proprie, în afara prezenţei lor punctuale într-o piesă (temă de debate); “ruperea” unui ritm prin intervenţii sonore personale; pulsul în ureche.

For your consideration: scârţâitul uşilor sau al scaunelor; clinchetele jucăriilor; motorul ambarcaţiunilor şi sunetele trenurilor (motor + roţi + şine); music boxes; ticăitul continuu al ceasurilor; ciocnitul paharelor; trosnitul articulaţiilor.

-

Susie IBARRA, Lakbay: Gawain Ng Pamilya (Part 1), 2004, 2’35”

Prima parte a unei suite publicate în albumul Folkloriko, ce tratează nenarativ o zi din viaţa unei imigrante filipineze în America, fiind astfel o compoziţie autobiografică a percuţionistei, cu tempo-uri care se dilată şi se contractă prin jocul gongurilor. Susie Ibarra este o prezenţă obişnuită a scenei newyork-eze, autointitulându-se interpretă de chamber jazz alături de William Parker, Matthew Shipp, David S. Ware şi mulţi alţii, dar fiind totodată compozitoare şi improvizatoare.

Keiji HAINO, Untitled 6, 1995, 3’39”

Muzicianul Keiji Haino, superstar al scenei de improvizaţie din Japonia, lucrează cu idiosincrasie în orice gen şi cu orice instrument. A început prin a activa în teatru, inspirat de radicalismul deja influenţat de Antonin Artaud al lui Shuji Terayama (poet, dramaturg, regizor). Prin diversitatea şi inovaţia proiectelor lui, Haino este un demn echivalent al acestuia în muzică, păstrând o teatralitate hiperactivă dar şi tipic japoneză. În unul dintre albumele sale pentru percuţie, Tenshi no gijinka, din care face parte această piesă, el se concentrează pe austeritatea sunetelor, gândite în cercuri (prin repetiţie, prin forma instrumentelor folosite), adaugând uneori improvizaţii vocale.

Pierre BERTHET, Extended Loudspeakers 1, 2009, 7’55”

Compoziţie documentând instalaţia sonoră cu acelaşi nume a artistului Pierre Berthet, care a studiat percuţie dar lucrează mai degrabă în sistemul expoziţional. Instalaţia este formată dintr-un set de canistre conectate prin fire de oţel de lungime variabilă în funcţie de spaţiul pus la dispoziţie; este iniţiată o reacţie în lanţ: sunetele uneia dintre canistre sunt transmise printr-un difuzor, determinând vibraţii între firele care dau rezonanţă unei alte canistre şi provocând o serie de feedback-uri ce se (re)ciclează prin difuzor.

Yasukazu AMEMIYA, Summer Prayer, 1977, 13’47”

Compozitor puţin cunoscut din cauza modului de lucru perfecţionist care l-a îndemnat să compună un număr redus de piese, Yasukazu Amemiya crede că “sintaxa” este principalul aspect al percuţiei ce trebuie explorat şi exploatat. “Summer Prayer”, pentru cinci percuţionişti şi bandă sonoră, este prezentată aici într-o variantă interpretată de însuşi Amemiya, care a înregistrat partiturile instrumentelor una câte una, suprapunându-le, abordând dogma compozitorului care nu îşi poate încredinţa altora propria compoziţie.

Embryo & No-Neck Blues Band, Wieder das erste mal, 2006, 9’28”

Embryo şi No-Neck Blues Band (deseori prescurtaţi NNCK) sunt două colective asemănătoare, cu câte şapte membri, ce au activat în perioade şi spaţii diferite: în Germania anilor ’70 respectiv la New York începând cu 1992. Retraşi, cu rare concerte, dar documentând sesiunile săptămânale de improvizaţii, ambele produc muzică ce transmite un fel de euforie comunitară. Piesa prezentată foloseşte ritmuri de inspiraţie orientală, totuşi fiind muzică panteistică, dar apare şi improvizaţia vocală ca instrument de percuţie “la purtător”.

Lou HARRISON, Canticle No. 1, 1940, 5’03”

Deşi este una dintre compoziţiile de tinereţe ale lui Lou Harrison (născut în 1917), “Canticle No. 1” este la fel de relevantă pentru stilul compozitorului ca toate cele care au urmat-o. Arătând de-a lungul vieţii o adevărată obsesie pentru percuţie, Harrison a creat noi modalităţi prin care aceasta să poată fi interpretată/jucată/înşelată. Cei cinci percuţionişti pentru care a fost compusă această partitură erau de fapt cinci dintre dansatorii companiei pentru care Harrison lucra; neîntâmplător, fiecare ritm al unui instrument prezent în piesă se schimbă în funcţie de celelalte, în pattern-uri simple care sugerează mişcarea şi construiesc un sunet contorsionat distribuit în multiple direcţii.

Michael VORFELD, Light Bulb Music, 2009, 4’12” (interludiu)

Light Bulb Music este un performance audio-vizual, în care ambele componente sunt generate de aceeaşi sursă: o serie de becuri cu filament în diverse culori. Impulsul electric care trece prin becuri provoacă sunete amplificate şi pâlpâiri care iau viaţă prin ritm şi intensitate. Partea vizuală constă în jocul culorilor şi al intensităţii luminilor şi este de importanţă minoră, dar sunetele compun un mic univers microtonal. Pulsul becurilor.

Eddie PRÉVOST, Rumble, Buzz, Hum, Pound and Crash, 1996, 7’23”

Unul dintre membrii fondatori ai grupului AMM şi singurul prezent constant în istoria acestuia, Prévost a înregistrat primul album solo abia în 1996, simţindu-se limitat de estetica AMM. Acesta sună într-adevăr ca o explozie de sunete pe care percuţionistul le eludase, dar nu este agresiv şi nici o “demonstraţie de virtuozitate”, aşa cum sunt multe albume solo. Folosind în titlul piesei “Rumble, Buzz, Hum, Pound and Crash” termeni ce şi-ar găsi uşor locul în manifestul lui Russolo, Prévost dozează spaţiul în fâşii de sunet şi timpul în structuri ce se construiesc lent, ca o improvizaţie electro-acoustică fără instrumentele electronice.

Lê Quan NINH, Musique spectrale à petit budget, 1997, 7’36”

Aleasă tocmai pentru că are în structură multe similarităţi cu piesa anterioară, piesa acestui percuţionist francez face referiri la muzica spectrală, “şcoală” de compoziţie din care fac parte Iancu Dumitrescu, Horaţiu Rădulescu, Gérard Grisey, Claude Vivier, Tristan Murail. Deciziile componistice sunt luate prin analiza spectrului sonor (şi în special a timbrului). Compozitorii români îşi motivează afinitatea faţă de această mişcare datorită suntelului derivat direct din rezonanţa unor instrumente tradiţionale (e.g. buciumul). Piesa lui Ninh conţine sonorităţi ce se maschează reciproc, simulând mişcări largi şi circulare, amplifcând o senzaţie de suflu (ritm rotativ, vânt) mai puternic decât una de lovire.

Wooden Veil, Gravity Problems, 2009, 7’38”

Un alt colectiv-comitet percusiv, înfiinţat în 2007, ce lucrează cu drone-uri dense şi suprasaturate. Straturi de percuţie se suprapun cu straturi de percuţie distorsionată, percuţie amplificată, percuţie preparată. Au o dimensiune ludică, pseudo-tribală, neacademică, sugerată de numeroasele instrumente “de mână” (scoici, sticle etc), ce conduc ascultarea printr-o post-ceremonie graţioso-greţoasă.

Iannis XENAKIS, Pleiades (Part 3: Melanges), 1979, 8’08”

Singurele surse ale acestei compoziţii poliritmice (“Pleiades”, în patru părţi; fiecare parte este dedicată unei tipologii de instrument de percuţie) sunt, după cum susţine Xenakis, conceptele de periodicitate, repetiţie, duplicare şi, respectiv, exactitate şi copie inexactă, infidelă. (“Un ritm de durată constantă repetat fără încetare reprezintă o copie fidelă a unui atom ritmic. Mici variaţii ale duratei produc o vivacitate internă a ritmului fără a-i comprima complexitatea. În schimb, variaţii mai mari pot conduce prin distribuţie stocastică la un ‘aritm’ total, la mase diferite de evenimente sonore, la imagini de nebuloase şi praf fragmentate şi totuşi organizate de către un ritm trecător.”)

Gede MANIK, Gamelan Improvisation, 1975, 4’38”

Gamelan-ul este orchestra de percuţie caracteristică insulelor indoneziene Java şi Bali, diferită de ansamblurile occidentale atât prin sunet cât şi prin filosofie. Fiecare ansamblu de gamelan este o unitate – instrumentele sunt construite şi acordate pentru a funcţiona împreună şi nu pot fi interschimbate. Muzica lor se bazează pe sisteme ce datează de mai bine de un mileniu, astfel încât noile compoziţii “autentice” nu diferă foarte mult de cele vechi. Gede Manik este the real deal, improvizând în cadrul constrângerilor impuse de stilul kebyar, cel mai popular din Bali, rapid, dinamic şi cu schimbări bruşte de tempo.

Andrea NEUMANN & Burkhard BEINS, Bron, 2002, 4’09”

Andrea Neumann lucrează pe albumul Lidingö cu un innenklavier, adică cu interiorul unui pian (în sine un pian preparat, care trebuie tratat ca un instrument de percuţie). Burkhard Beins completează distanta evocare a acestui travelog muzical al oraşului turistic suedez Lidingö, cei doi practicând, după cum chiar ei declară, “zgârierea metalului şi frecarea coardelor”. Natura călătoriei rămâne ambiguă, iar semnalele se descifrează cu atât mai personal cu cât ascultătorul probabil nu cunoaşte locul respectiv. Textura sunetelor este parcă cea amplificată de către procesul de înregistrare/producţie, ca în toate discurile label-ului Erstwhile.

Susie IBARRA, Lakbay: Gawain Ng Pamilya (Part 2), 2004, 5’01”

Ultima parte a suitei “Lakbay” preia motivele interpretate iniţial doar de percuţie, dar le integrează într-un cvartet cu pian, trompetă şi vioară. Trecând prin multiple instanţe ale percuţiei în muzică, la final această sesiune se deschide spre celelalte instrumente, interacţiunea lor reprezentând însă subiectul unui alt posibil “studiu de caz”.

-

SIDE B: performance Aymeric HAINAUX (FR) şi Paul POPESCU (RO)

Paul POPESCU şi Aymeric HAINAUX s-au întâlnit la MNAC. Paul se ocupă cu fabricarea dispozitivelor electronice pentru instalaţii artistice, sisteme de lumini, sunet şi imagine. Aymeric a ajuns la MNAC ca rezident interesat de dezvoltarea unui proiect artistic legat de desen, sabotându-şi conştient pentru câteva luni interesul pentru muzică şi performance. După un solo cu Aymeric la Atelierele Sunetului de la Institutul Francez din Bucureşti, SÂMBĂTA SONORĂ a sperat intens să-i poată contraria planurile. Să zicem că fatalitatea a vrut ca muzica lui Aymeric Hainaux, mai ales suflu şi voce, vagabondând între linişte şi fricţiuni, ritmuri şi mase sonore intense, să ajunga astfel pe masa de disecţie a lui Paul Popescu, producând acel gen de colaborare pe care ei vi-l propun sub categoria suprarealistă de “întâlnire întâmplătoare dintre o umbrelă şi o maşină de cusut” (citat din Cântecele lui Maldoror de Lautréamont).

Proiect ce poartă numele sesiunii despre percuţie realizată de Dan Angelescu pentru această SÂMBĂTĂ SONORĂ, CARDIOFONICA este o muzică lentă şi animalică ce lasă spaţiu improvizaţiei şi oferă publicului impresia unei experienţe totale.

Brută, poetică şi fragilă.

Paul POPESCU www.lights.ro
Aymeric HAINAUX www.unpoisson.com

Sponsor: Corcova Vineyards

BITUM vs. Mitos Micleusanu, 13/03

2010-03-09T19:20:00.018+02:00

Sound clash session: Bitum sound system vs. Mitos Micleuşanu sound system

Acest “program de sală” nu vorbeşte despre două demersuri sonore. Perspectiva unui ipotetic mix engineer, ceea ce îşi propune să fie Sâmbăta sonoră azi, le face să se întâlnească printr-o selecţie realizată “după ureche”, identificând astfel speculativ caracteristici comune la cele două sisteme de sunet ce îşi împart pentru prima dată aceeaşi sală. Input-ul biografic/discursiv revine artiştilor. Aceştia vă invită după audiţie la o discuţie informală, liberă de orice convenţie propusă mai jos.

Premisa de “meci” anunţată prin titlul de eveniment este ultrafictivă:

- Ea se bazează pe o alegorie, un alt fel de a vorbi, ce se propune pe sine ca arbitru de tuşă pentru că şi-ar dori să poată contribui în “timp real” la un fel de sound clash sau întâlnire sonoră.

- Perspectiva de arbitru de tuşă este o ficţiune mai avansată decât aceea de mix engineer, pentru că pe partea cealaltă a tuşei identificăm două poziţii de compozitor într-un peisaj cu maşini, bucle, sample-uri, reguli nescrise şi niciun interpret. În ambele poziţii, acelaşi vis al unei măreţii viitoare pentru nişte tehnici bine temperate (pace Bach). Ambele însă dau acces către opusuri inedite ce însumează zeci de ore de atentă construcţie a unor “sisteme de sunet” gândite la rece.

Vom opune aceste opusuri; sau vorbind alegoric, visăm un sound clash (sound system war) ca formă adecvată de a juca şi judeca nimic altceva decât următoarea selecţie:

-

Partea I

BITUM, Vir Dat Reco, 12’26”

Mitos Micleusan/Pneumaton, Fomin Kamceatka, album Plutonium, 5’55”

Mitos Micleusan/Pneumaton, Ideology II (from Titicut Foley), album Ideology, 3’25”

BITUM, 818, album Ele, 10’08”

Mitos Micleusan/Pneumaton, 1405, album Alveol, 3’59”

BITUM, Cru Ora, album Ora, 8’38”

Mitos Micleusan/Pneumaton, Pobedae Pitaph, album Hallucinotech, 11’30”

Partea II

BITUM, Iko Pia, album Iko, 7’24”

Handrabur & Mitos Micleusanu, 00.02, album Free Cortex, 4’36”

BITUM, Can Son, 12’50”

Mitos Micleusanu/Pneumaton, Tuompan Termask, album Plutonium Hits, 3’28”

Mitos Micleusanu/Pneumaton, Proberoom One, album Necropois, 3’08”

BITUM, Iko 8A8, 8’31”

Mitos Micleusanu/Pneumaton, Archetip, album Prenatal, 3’41”

Mitos Micleusanu/Pneumaton, Tranxegment 6, album Skip & Scroll, 2’10”

BITUM, Kod Son, 8’30”

Mitos Micleusanu/Pneumaton, Trajecton, album Plutonium, 3’36”

Mitos Micleusanu/Pneumaton, Etude, album Plutonium, 1’35”

BITUM: câteva idei din impresia şi intenţiile noastre de a crea “muzică”…

Istoria Bitum e aceeaşi istorie a căutarilor prin instrumente artistice. Lucruri care vin, care sunt puse în pagină, analizate, căutat un sens, dat un sens sau pur şi simplu pentru contemplarea fenomenelor în sine. Că este vorba de linie şi culoare, cuvânt sau sunet, m-am aruncat curajos înainte.

Primele experienţe muzicale sunt primitive dar extazul lor îl caut şi acum. De la bătutul în oalele din bucătărie la punerea în ansamblu a mai multor casetofoane, apoi prin înregistrarea, prepararea şi distorsionarea pianului lui Mugur si pâna la lucrul cu computerul şi sintetizatoarele împreună cu Elena, au trecut peste 25 de ani. (baf!)

Pornim să lucram la o piesa aruncând pur şi simplu nişte chestii la pian. Acorduri sau dezacorduri. Amestecate sau separate. Tonal şi/sau atonal. Apoi începe lucrul propriu-zis. Sunt căutate şi construite şi cercetate sunete şi structuri pe synth.

Există o Dogmă BITUM şi aceasta face lucrurile să se comporte după un anumit program. Ei, şi aici e chestia, Dogma poate fi exemplificată numai prin sunet şi numai în aceasta constă originalitatea şi semnătura Bitum. Ca fiind o chestie de gust. De aceea poate fi facută diferenţa între piesele mai mult sau mai puţin apropiate de concept.

De Metoda Muzicală nu se tine seamă. De ritm şi ton, nici atât. Modul în care sunt puse lucrurile în scenă spune totul.

Totuşi, se poate spune un termen. Exagerare. De multe ori lucrurile sunt duse peste nivelul în care ar avea sens, în înţelesul dogmatizat de noi, bineînteles, aceasta ducând către sentimentul unei poveşti sumbre şi epuizante. Care, ca şi bitumul, este ceea ce ramâne din petrol după “pasteurizare”.

(Ei bine, iată-ma scriind încă o minciună _ Gili Mocanu)

Mitoş Micleuşanu: M-am născut în 1972 în Ucraina, apoi părinţii mei s-au mutat în Basarabia la Chişinău. De fapt, tatăl meu este român basarabean iar mama mea este de origine ucraineană şi poloneză.

Înainte de liceul de arte, am făcut pian şi am cântat într-un cor, al primului liceu. Apoi am intrat la liceul Igor Vieru (arte plastice) după care la Arte la Cluj, "Ioan Andreescu". Prin anul 2 am încropit o trupa de hardcore cu nişte prieteni, iar înca peste 2 ani am abandonat facultatea fiindcă n-am mai simţit într-o zi niciun motiv să mă mai duc aşa, dintr-un fatalism adolescentin, ca să nu zic infantilism :)

După săritura din facultate m-am concentrat mai mult pe pictură, iar mai târziu am simţit o nostalgie legată de muzică, mai ales că la Cluj am stat la căminul Conservatorului "George Dima" unde mi-am făcut mulţi prieteni, printre care pianişti, chitarişti, percuţionişti, iar unul dintre cei mai buni prieteni, muzicolog.

Tot din acea perioadă am luat cunoştinţă cu Musique Concrete, dacă n-am scris gresit.

Printre primii care m-au făcut curios a fost Xenakis, în special lucrarea "Nekya"; a fost practic perioada când am fost atras de muzica atonală, dar poate mai mult în acest sens mi-a placut John Cage, parcă, cu pianul preparat. În paralel, am simţit "atracţie" faţă de Brian Eno, King Crimson, dar şi Arvo Part sau Bach, în special lucrările pentru Orgă, preludiile la corale, etc.

O altă ramură care m-a atras pe parcurs a fost muzica tradiţională indiană, în special raga.

Din compozitorii preferaţi fac parte şi Prokofiev dar şi Brahms.

Am studiat o vreme chitară clasică, dar am avut mai degrabă înclinaţii "punk"-iste şi n-am avut răbdare cu clasica. Totuşi, am continuat să compun pentru chitară, diverse chestiuni, dar totuşi spre armonic. Apoi a venit şi curiozitatea legată de muzica electronică. Când mi-am dat seama ce posibilităţi există şi în această zonă, mi-am dorit nespus de mult să încerc, şi tiptil tiptil, la început cu sampling-ul şi diverse "loopoaice" după care am început să construiesc eu, să înregistrez sunete la microfon şi să mă ocup de ele, de transformări, procesări şi în special căutări de noi pattern-uri sonore, ritmice, etc etc.

Cam ăsta ar fi demersul sonor.

Proiecte electronice: Pneumaton, Diafragma, Ermetic, Volnar.

Proiecte în colaboare: Cortex Free (cu Dan Handrabur), Shukar Collective.

Alte proiecte: Planeta Moldova, Febre 39, Maidanezi mai suedezi, Zelda.

Bloguri: ermetic.blogspot.com, micleusan.blogspot.com, pneumaton.blogspot.com, lobotomat.blogspot.com, politicantrop.blogspot.com

Sponsor: Corcova Vineyards

XXX, urechea explicita, 13/02

2010-02-10T15:04:00.036+02:00

Iata o sesiune ce ne-a lasat pe ganduri...
Ce e sigur, e ca am invatat doua mari lectii:
1. sexul vinde
2. erotismul, sexul, pornografia sunt teme foarte dificil de abordat, lucru pe care ni-l arata de fapt o intreaga istorie a muzicii.

In 1967 Nam June Paik lanseaza un manifest in care acuza lipsa din muzica a unui D.H.Lawrence sau a unui Sigmund Freud, tratand-o de retardatara in urma celorlalte arte. Opera sextronique intentioneaza sa exemplifice manifestul, punand-o in scena, semi-goala, pe violoncelista Charlotte Moorman. Happening-ul a fost intrerupt de politia care a procedat la arestarea violoncelistei;
In decembrie trecut, la Leipzig, orasul lui Bach si a lui Schumann, a avut loc festivalul Sex.Macht.Musik. Critica spune ca, "nemteste", ar fi fost impanat de conferinte si colocvii, ca ar fi fost mai sobru decat un ascultator neavizat il poate percepe pe Bach insusi;
En 1968 Serge Gainsbourg compune pentru Brigitte Bardot cantecul Je t'aime... Moi non plus, piesa difuzata de radioul public francez, dar care nu intarzie sa provoace consternarea unei societati la vremea aceea inca foarte ancorata in valorile conservative;
Azi arteradio.com are aproape 50 de piese cu tag-ul sexe, reusind sa evite vulgarul, trivialul si prostul gust.
etc.
La Sambata sonora am incercat o intrare in subiect ce nu s-a vrut nici justa, nici exhaustiva si in nici intr-un caz excitanta. Limita dintre explicit si implicit e prea tulbure ca sa putem fi altfel decat, la randul nostru, subiectivi.

ARTERADIO.COM, Safe sex, 2004, 1'17"

Pierre RAYMONDE / Bugs BOWER, Pelvic Pleasures, 1982, 2'50"

LIMBIQUE, In My Room, 2004, 1'05"

Pierre SCHAEFFER / Pierre HENRY, Erotica, 1949-1950, 1'12"

Fist GOODBODY, Fist Goodbody's Traveling Torture Show, Side B, 1977, 10'09"

Aqnazar ALOVATOV, Kuja' Rafti, 2001, 18'11"

Salvatore SCIARRINO, Luci mie traditrici, Act 2, Scena VII, 1998, 4'55"

Robert ASHLEY, Puposeful Lady Slow Afternoon, 1967, 10'14"

Selectie de piese in urma apelului pentru
piese sonore de maxim 69" cu tema Erotism.

Alex TOCILESCU, Exemple

Anca BENERA, Test de rezonanta

BITUM, Ssb Gol 69 Sec

MAKUNOUCHI BENTO, She Speaks in Tongues

SALBARIAM, De la nature des choses

Oana LOHAN, Extras din C*, Pas un jour, de Anne Garreta

Sponsor: Corcova Vineyards
Partener exceptional: AAH/after sex t-shirts

în cheie grea, 30/01

2010-01-25T13:25:00.033+02:00

"Cheia criptică" la selecţia post-spectacol realizată de Sâmbăta Sonoră pentru Săptămâna Grea, după Spectatorul emancipat, conferinţă susţinută de Jacques Ranciere…

That's all folks!
A privi este opusul lui a cunoaşte.

Stay tuned.
A privi este opusul lui a acţiona.

Evident, regimurile optice ne fascinează. Cunoaştem discursuri încrucişate (bazate pe presupoziţii teoretice şi politice despre performance şi spectatorship) ce combat iluzia şi pasivitatea mediate de arta care ne fură propria noastra esenţă prin spectacol.

Nu suntem gata să ne resemnăm în faţa puterii spectacolului; “putere” avem şi noi, spectatorii. Teatrul epic – Brecht – şi teatrul cruzimii – Artaud – sunt polii ştiintifici respectiv magici ai dezicerii noastre de simulacrum, reprezentare. Ştim că o revoluţie nu schimbă doar legi şi instituţii, ci şi forma senzorială a experienţei umane. Ne-am dorit-o prea mult. În mod evident, mijloacele inteligente de comunicare prin spectacol suprimă audienţa în favoarea performanţelor colective. Am ajuns după '89 azi la o dramaturgie a răscumpărării spectacolului prin care audienţele vii trebuie să înveţe a se opri din a mai fi simpli spectatori pentru a putea, în sfârşit, încorpora atitudini la intersecţia dintre artă şi politică.

Vrem emancipare! Derâdem instrucţia; pedagogia este metafora unei ierarhii, ruptură radicală continuu reînnoită pentru a nu ajunge niciodată la suprimarea distanţei prin care cunoştinţa creează ignoranţa celorlalţi.

Ce-i de făcut? Trimiterile acestea tâmpesc. Emanciparea ar trebui să facă referinţă la egalitate. “Noul ignorant” trebuie să fie tenace în a-şi ameliora comunicarea propriilor aventuri intelectuale şi în a comunica cu cele ale celorlalţi. Twitter. O idee diferită despre distanţe. Fiecare trebuie să se aventureze, să traducă pentru ceilalţi, să împărtăşească cunoştinţa cunoscătorului şi ignoranţa ignorantului. Orice distanţă este una întamplatoare, fără ierarhie socială. Orice încercare de a absorbi golul, de a restrânge distanţele, de fapt constituie distanţa.

Să apreciem distanţa+porţile-cu-cheie-grea+intimitatea. Cei ce privesc pot contempla idei sau prevedea viitorul. O pot face făcând «nimic», doar privind. O putem (re)face şi (re)ascultând. Credem că există piese ce par a fi în cunoştinţă de cauză şi le propunem într-un context apropriat: Săptămâna Grea. ((((Ele))) au “interpretat lumea” pentru că este deja o formă de a o transforma. In extremis, John Cage: “I have nothing to say / and I am saying it / and that is poetry / as I needed it”. O fizică cuantică în care faci un poem cu poemul care este performat în faţa ta sau în urechile tale. Muzicieni, actori, dansatori sau performeri au făcut acelaşi lucru.

Ranciere: “Nu mai suntem în timpurile când dramaturgii vroiau să explice audienţelor lor adevărul despre relaţiile sociale şi calea cea bună de a scăpa de dominaţie. Dar nu este suficient să ne pierdem iluziile. Dimpotrivă, se întâmplă adesea ca pierzându-şi iluziile, dramaturgii sau performerii să crească presiunea asupra spectatorului: poate el va ştii ce e de făcut, dacă performanţa îl transformă, dacă îl separă de propria sa atitudine pasivă de spectator şi îl face un participant activ în lumea comună. Acesta este primul punct pe care reformatorii teatrului îl împărtăşesc cu pedagogii ce tâmpesc: ideea unei distanţe între două poziţii radical diferite. Chiar şi atunci când dramaturgul sau performer-ul nu ştie ce vrea ca spectatorul să facă, ştie însă că acesta trebuie să facă ceva: să treacă de la pasiv la activ.”

Păstrează-ţi distanţa. Învaţă ceva ce ei nu ştiu. De fapt spectacolul este o chestie terţă, la care şi spectatori şi performeri se pot referi, dar care în acelaşi timp împiedică o transmisie egală, nedistorsionată. Distanţa trebuie să existe (pentru a putea observa-selecta-compara-interpreta). Chiar dacă pierdem ideea de comunitate, ne emancipăm ca spectatori sau ascultători.

“Invalidează opoziţia dintre activitate şi pasivitate la fel ca şi schema (pedagogică) a ‘transmisiei egalizatoare’ şi ideea comunitară despre teatru ce îl transformă de fapt într-o alegorie a inegalităţii.”

Efectele idiomului tău nu pot fi anticipate. Cuvintele sunt doar cuvinte. Prea multe spectacole au pretins că sunt cu mult mai mult. Cuvintele, poveştile şi spectacolele, performance-urile ne pot încă ajuta să schimbăm câte ceva.

Henning Lundkvist, The End of a System of Things, 2007, 32’00”

Re-compoziţie cu surse din americana retro serie B transnaţională. Un Radio Inferno pe pământ (ascultat la Sâmbăta Sonoră anul trecut, acum pe blog) şi o continuare “naturală” a tradiţiei radiofonice de experimentare artistică (Columbia Workshop sau Atelier de Création Radiophonique al Radio France). Geneza universului şi a umanităţii sau sfârşitul acestora constituie un numitor comun al multor eforturi din domeniul Hörspiel (radio opera). Folosind (şi) coloane sonore ale reprezentărilor filmice cu radio-amatori bântuind un eter radioactiv, Henning realizează o mise en abyme dulce-amară al acestui gen.

Morton Feldman, Structures (for String Quartet), 1951, 6’29”

Structures este una din primele compoziţii ale lui Feldman, autor al peste 80 de piese, multe fiind considerate geniale pentru abstracţia şi atitudinea lor meditativă. Cu o partitură notată convenţional, astfel încât interpretarea piesei este relativ fixă, Structures este adesea considerată precursoare a muzicii minimaliste. Nu pentru că este ‘în tăcere’, ci pentru că tinde spre o monocromie picturală. Feldman produce de asemenea în această perioadă partituri bazate pe un sistem propiu de notaţie, foarte grafic. Ascultători mai recenţi vorbesc de asemenea de o estetică tape loop. Aproape liberă de retorică compoziţională, partitura indică “soft as possible”! Un sunet imperceptibil de o tensiune extrema modifică aprecierea noastră acustică şi elaborează un timp muzical aparte.

Fidel lui John Cage, Morton Feldman a elaborat începând cu anii 60 un sistem muzical în care chiar dacă notele sunt precis marcate, interpretul alege tempo-ul. Acestă libertate fondată pe aleator s-a născut la New York la începutul anilor 50. În pictură se remarcă expresioniştii abstracţi, Philip Guston, Frany Kline, Jackson Pollock, Robert Rauschenberg şi Mark Rothko. Improvizaţia ce ghideaza mâna pictorului proiectând pete de culoare animă de asemenea muzicianul desenând note pe partitură.

Inutil de prezentat în manieră concludentă următorul compozitor; trecem pe nesimtite la John Cage şi 4'33'', piesă în 3 părţi.

Grafic cu Cage ascultând piesa în prima sa variantă (duratele părţilor au fost determinate aleatoriu. Nu însă şi durata totală, care nu este fixă):

Tu :

____________________________________________________

“Din cele patru caracteristici majore ale materialului muzicii, durata, adică lungimea în timp, este cea mai importantă. Liniştea (silence) nu poate fi auzită în termeni de tonalitate sau armonie: ea se ascultă în termeni de durată.” (John Cage, Defense of Satie)

“Silence” nu înseamnă aici doar linişte sau tăcere, ci mai degrabă concentrare. O compoziţie structurată pe durate de timp nu se poate baza pe sunetele care creează structura.

În mod complementar, în Lecture on Nothing din 1950, Cage descrie precis modul său de a împărţi în perioade de timp textul (“acum începe a treia bucată din partea a treia” etc.), concluzionând că astfel poate “spune orice. Contează foarte puţin ce spun şi chiar cum o spun”.

Din micile probleme ale industriei culturale cu această piesă: iTunes a pus în Discovery Download piesa 4'33'' pe 1 aprilie 2009. BBC a difuzat-o în direct în 2004, împiedicând în prealabil declanşarea automată a anunţului standard de avarie al releelor.

John Cage despre premiera piesei în 1952 la Woodstock, în cadrul unei programări de muzică contemporană de pian: “N-au prins idea. Nu există un astfel de lucru, silence. Ceea ce ei au crezut că e aceasta, pentru că nu ştiau cum să asculte, era de fapt plin de sunete accidentale. Puteai auzi sunetele vântului ridicându-se afară în prima parte. În cea de-a doua, picături de ploaie au început să cadă formând un pattern propriu, iar în a treia oamenii înşişi au făcut tot felul de sunete interesante vorbind sau părăsind sala.”

Conlon Nancarrow, Study No. 40, 1969-1977, 4’38”

Înregistrat în Mexico pe pianul mecanic (Ampico, 1927) modificat de compozitor.

În exil în Mexico pentru a scăpa de persecuţia anti-comunistă americană la întoarcerea sa din Spania, unde Nancarrow a luptat alături de brigadele internaţionale împotriva lui Franco, el a lucrat izolat de contemporanii săi. Însă cunoscând lucrarea New Musical Resources, scrisă de Henry Cowell în 1919 şi revizuită în 1930, ce prevedea un viitor luminos pianului mecanic, Nancarrow a decis să nu mai compună decât pentru acesta. În acest scop a creat un studio în care prelucra singur rulourile pentru instrument, descoperind prin cele 50 de Studii compuse o lume sonoră nebănuită. Mai multe sisteme ritmice, metrice şi temporale se întrepătrund, ajungând căteodata la 175 de note pe secundă! Nancarrow a spus mai târziu că dacă ar fi existat instrumente electronice în vremea sa, nu ar fi recurs la pian mecanic. Însă compozitori precum Pierre Boulez şi Ligeti au declarat muzica sa printre cele mai importante din secolul trecut. Dorind a se reîntoarce pentru tratament medical în America natală, avocatul său i-a cerut să semneze o declaraţie menţionând că a fost “young and foolish” atunci când a crezut în comunism, ceea ce Nancarrow a refuzat.

Peter Brötzmann Octet, Machine Gun, 1968, 17’16”

Adesea considerată prima înregistrare de “jazz european”, toţi muzicienii de aici erau la începutul carierei şi au devenit figuri importante în free jazz: Evan Parker (saxophone), Willem Breuker (instrumente de suflat), Peter Kowald (bass), Buschi Niebergall (bass), Sven-Ake Johansson (drums), Han Bennink (drums), Fred Van Hove (piano). Peter Brötzmann (tenor and baritone saxophones) este însă cel care are “plămânii de oţel”.

Urechea alertă poate începe să prindă pe alocuri posibilitatea unei melodii simple ce se desprinde de haosul reprezentând tehnologia celui de-al doilea război mondial, însă membrii improvizatori ai octetului o dezintegrează imediat, de parcă ar considera-o inamică.

Echivalentul muzical al unei certe violente, această piesă anulează paranteza deschisă de Feldman, “prima dată în istorie când sunetul a fost liber”.

CALL FOR SOUND PROJECT

2010-01-21T12:10:00.012+02:00

Colectam piese sonore originale pentru difuzare stereo la Sambata Sonora din 13/02/2010.

Tema: EROTISM
Durata maxima: 69 secunde
Termen de colectare: 10/02/2010

Trimiteti prin transfer la: anamaria.pravicencu@cndb.ro si jumatateaplina@gmail.com

Pentru detalii si intrebari, scrieti la adresele de mai sus.

We collect original sound work of maximum 69” with the theme EROS/EROTICISM until the 10^th of February. The selected works will be listened at Sambata Sonora of the Saturday before the Valentine’s Day.

Please send your work by transfer @:

anamaria.pravicencu@cndb.ro and jumatateaplina@gmail.com

LA MULŢI ANI! ... şi la mai greu...

2010-01-11T17:40:00.005+02:00

Vă dorim un 2010 cu mult sunet de soi şi multe idei! Şi vă mai dorim să rămâneţi alături de noi... Planul e să începem anul cu greu, adică cu o Sâmbătă sonoră în cheie grea. Aici greu nu e doar antonimul lui uşor, deci atenţie la Săptămâna grea organizată la CNDB în perioada 21-31 ianuarie.

Sâmbătă sonoră în cheie grea
din program: Henning Lundkvist, John Cage, Robert Ashley, Conlon Nancarrow, Benjamin Britten